Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mizantropie, autodistrugere, noi paradigme

        Horia Gārbea

Nicolae Prelipceanu, la pierderea speranţei,
Casa de Pariuri literare, poezie



Pe Nicolae Prelipceanu (Prelipceanu V. Neculai, cum īnsuşi se recomandă īntr-o declaraţie care e ultimul text al cărţii sale) cred că puţini īl iubesc. Pisica lui īn mod sigur, alte pisici, īn chip instinctiv, şi or mai fi cīţiva. Dar mulţi īl respectă, printre care şi eu, pentru că are curajul să spună şi adevăruri neplăcute, pe care oamenii le trec, de regulă, sub tăcere, nu neapărat īn chip blamabil, ci ca să nu-i supere pe alţii.


Cel mai mare curaj nu e să ataci la baionetă ca la Smārdan sau Mărăşeşti, ci să spui altora adevărul, mai ales cīnd e vorba despre tine īnsuţi. Şi cu atīt mai mult să īţi spui ţie īnsuţi adevărul despre tine īnsuţi. Aşa cum face Nicolae Prelipceanu īn volumul său la pierderea speranţei (Editura Casa de Pariuri literare). Se spune că o medalie pentru curaj a fost atribuită nu unui pilot de război, ci unui intelectual care, īntr-un cerc de alţi intelectuali īn care se vorbea despre Faulkner, a recunoscut că nu citise nimic de acest autor.


Cunoscut īn lumea literară drept un „cusurgiu” „imposibil de mulţumit”, Nicolae Prelipceanu este, şi īn poezie, un perfecţionist şi un mizantrop. „Meseria mea-i tristeţea,/ nici majuscule nu mai am/ din cauza asta”, scrie el, iar cīnd „nu se plīnge”, o face de „lehamite”. Personajul lui favorit şi poetul preferat este Ion de la Gară, un homeless apolinic şi apolitic dintr-un memorabil poem omonim. Un poet care totuşi, prin vocea lui Nicolae Prelipceanu, a ajuns unde puţini poeţi au ajuns: īn Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor, pe scena Ateneului Romān şi chiar la Muntele Olimp, unde a locuit īnsă īntr-o cameră de hotel la care baia nu avea uşă.


E greu să trăieşti observīnd că natura īnsăşi e ostilă omului, că rīul şi ramul sīnt duşmani tuturor, pentru a nu mai vorbi de oameni care sīnt ostili omului şi de societatea ce dăunează grav sănătăţii. Şi mai ales să admiţi, īncă din start, că nu există speranţă. La Nicolae Prelipceanu serile sīnt ploioase şi reci, dimineţile urīte (pentru că trebuie să vadă īn oglindă, cīnd se rade, chipul unui „străin īmbătrīnit”), amiezile, chiar de vară, sīnt putrede ca fīnul uitat pe cīmp, iar nopţile sīnt ale Sfīntului Bartolomeu, doldora de masacre, sau decembriste-bacoviene. Pīnă şi maşina care aducea de la Piteşti volumele intitulate la pierderea speranţei s-a īnzăpezit pe autostrada A2, după ce, anterior, maşina tipografică se blocase cīnd să le imprime, iar editorul avusese o criză de depresie.


Totul e ca-n bancul cu iadul īn care se dădeau, aparent, petreceri, dar īn pahare era coniac Milcov, femeile purtau centuri de castitate şi muzica era de Marius Ţeicu.


La ce bun să mai pui majuscule şi semne de punctuaţie cīnd este absolut evident că soarele se va răci şi se va transforma īntr-o pitică roşie? Că au dispărut uriaşii dinozauri, d-apoi noi nişte bieţi oameni? Ceea ce uimeşte la Nicolae Prelipceanu este că poezia nu costituie pentru el o alinare, nici un exorcism, nici măcar o īncercare disperată de a lăsa urme pe un spaţiu-timp oricum fluide. Ea este afirmaţia, artistică, dar scrisă īn răspărul artei, că nu există scăpare şi nici iluzii. Nici măcar iluzia de a-ţi face iluzii pentru că un „vīnt personal”, al fiecăruia, ne va mătura de pe lume, īn timp ce īn jurul altora va fi calm atmosferic.


Culmea este că toată acumularea de mi­zantropie din volumul cu titlul ca o poreclă dată unei cīrciumi de pierzanie (Ioan Flora descoperise una care era poreclit㠄La Primejdia”) dă īn optimism. La Nicolae Prelipceanu zădărnicia lumii nu invită la nonacţiune, ci, asemenea lui Hamlet, se preface īn afirmarea lui „a fi”, care nu e „nebunie şi tristă şi goală”. Căci pīnă la „revoluţia proletară a oaselor” mai avem multe de făcut. Poetul „se usucă la focul speranţei mele pierdute” şi, mumificat de acest foc, deloc sacru, vieţuieşte activ, responsabil, sceptic, dar vivace printre cei care „i-au luat pīnă şi statuile de la universitate” şi curīnd īi vor demola şi Foişo­rul de Foc, ca să nu mai ştie să vină acasă.


Poezia lui Nicolae Prelipceanu poate crea „idei” şi chiar fandacsii. Cum am primit volumul, l-am şi citit pe tot, cum l-am citit, am simţit nevoia de a scrie despre el. Īn aceeaşi zi de 8 februarie 2012, altfel geroasă şi pesimistă!


O artă a curajului şi a negării, a īndrăznelii de a elimina iluziile dulci şi confortabile, minciunile consolatoare, aceasta este poezia lui Nicolae Prelipceanu şi puterea ei stă īn temeritatea anulării nădejdii, după deviza dantescă. Voit lipsită de „stil”, īn sensul zorzoanelor metaforice, această puternică şi vitală mărturie ne umple, paradoxal, de speranţă.


 


Paul Vinicius, Liniştea de dinaintea liniştii,
Editura Tracus Arte, poezie


Volumul recent al lui Paul Vinicius Liniştea de dinaintea liniştii (Editura Tracus Arte) cuprinde destule poeme excelente, erotice unele, cu o mare forţă expresivă: „tu eşti o bucurie a respiraţiei./ miroşi ca o pădure/ nedusă īncă la biserică./ un īntreg trib de zuluşi se ridică din tine/ īndată ce īţi desfac picioarele. tu rāzi/ tu spui vorbe porcoase/ tu ţipi la tavan/ parcă ai ţipa la cer/ īn timpul unui atac aerian./ tu scānceşti/ īţi arăţi rădăcinile frumoase/ care nici pe departe nu seamănă a pămānt/ după cum nici eu nu mai semăn a muritor.// dumnezeu să mă aibă īn paz㔠(coup de foudre). Numeroase texte alternează fragmentele neutre, prozaice, aşezate voit īn banalitate cu metafore căutate şi elegante, poetul obţinīnd un frumos efect de contrast. Sīnt şi unele fragmente īn care adoptarea unui ton neutru, a unor imagini voit şterse, mai ales la finaluri, coboară tensiunea textelor: „dimineaţ㠖/ şi o cicatrice proaspătă/ care īmi retează somnul./ carnea ta/ din ce īn ce mai invizibilă/ sāngele meu din ce īn ce mai greu”. Strofele finale nu mai adaugă nimic, dimpotrivă: „şi/īncă o zi/ īn care/ am să presar// sare” (negru umed).


Poetul caută să se elibereze de calofilie şi tandreţe ca de nişte semne de slăbiciune, īnlocuindu-le explicit, ostentativ chiar, cu notaţia seacă şi cu o comunicare īn fraze fade. De multe ori versurile se desprind īn enunţuri aforistice autonome care nu conlucrează cu restul poemului: „cruntă mai e băutura/ dar nici eu nu-s mai blānd”. Faţă de acest īnceput, defăşurarea ulterioară a textului semne de pămānt nu mai atinge aceeaşi tensiune, rămīne un simplu monolog despre trecerea vieţii şi apropierea morţii: „cruntă mai e băutura/ dar nici eu nu-s mai blānd pămāntul –/ următoarea staţie”. Īntregul volum manifestă această carenţă a unora dintre părţile lui: sedus de fragmentele puternice, poetul neglijează umplerea cu materie a spaţiului rămas şi mizează pe vidul care, īn percepţia lui, semnifică. Dar care, cīteodată, nu izbuteşte să o facă. Un text ca oraşul de dincolo de deal se doreşte intens īn lapidaritatea lui, dar rămīne o simplă glumă: „cimitir – pe dreapta/ cimitir – pe stīnga// punct”. Destule fragmente comunică mai puţin decīt crede autorul, īnvestindu-le cu o forţă oraculară doar pretinsă. De asemenea, excesele de limbaj cad rău şi nu sīnt probe de nonşalanţă virilă, cum pare să īşi īnchipuie autorul. Un poem echilibrat, o meditaţie pe aceeaşi temă a īmbătrīnirii, se numeşte cu inutilă vulgaritate: nu mai īnţeleg nimic: pula mea nu s-a săturat de viaţă şi se termină, la fel de inadecvat, cu o autoinjurie: „futu-mă-n cur/ de prostu’ patriei”. Alt text īncepe foarte frumos, cu sintagme surprinzătoare: „dar māinile alea care ţi-au făcut pielea să scāncească/ şi cuvintele rugoase care ţi se cuibăreau īn puful urechii/ lăsīnd mereu o lună plină/ pe cer” şi continuă la fel. Apoi se īncheie perfect īnainte de ultimul vers-strofă care conţine (doar) tot o caraghioasă şi absurdă īnjurătură („prezervativu măsii de viaţă”), după ce, de facto, totul se terminase cu bine, deasupra.


Astfel, de multe ori, poetul īşi subminează poemul cu cīte-un titlu sau un final potrivite ca nuca īn perete, aşa cum īşi strică unele dintre ciclurile numeroase (opt cu totul) care compun volumul cu cīte un fragment anodin. Paul Vinicius care, ca personaj liric, se arată potrivnic sieşi, inclusiv īnjurīndu-se „la oglindă”, invers decīt fata lui Coşbuc, este şi īn poezie propriu-i inamic. Destul de uimitor pentru marea sa ex­perienţă literară. El are grijă să ciobească prin­tr-o nervoasă şi necontrolată lovitură de daltă sculptura care īi izbutise.



Ion C. Ştefan, Īn căutarea iluziilor pierdute,
Editura Artemis, roman


Profesorul Ion C. Ştefan a īnceput să se afirme īn literatură ca poet, cu trei volume, īntre 1973 şi 1980. A alternat apoi povestirile cu versurile, iar īn 1989 a publicat primul roman din cele cinci ale sale. După 1989 a publicat nu mai puţin de 24 de cărţi de toate genurile, cred că numai teatrul i-a scăpat. Este, aşadar, un autor cu multă experienţă, dar şi unul care evită rutina, altfel s-ar plictisi de sine īnsuşi printre atītea volume, arătīnd o deosebită versatilitate şi īn privinţa stilului şi a temelor abordate. Deşi romanul de faţă ne īntīmpină cu o copertă idilică, un cuplu de lebede pe o apă lină: el major şi ea minoră (eventual īn aşteptarea cititorilor care să le devore!), cartea nu e deloc una conformistă sau dulceagă. Este un remake al romanului omonim, apărut īn 2004, acum īnsă cu un personaj inedit, autorul, care comentează īn subsol, pe arii extinse, cum ar zice meteorologii, acţiunile personajelor, dar şi propriile fapte, cam ca la ilustrul model camilpetrescian pe care şi-l declară, de altfel. Capitolele, īn care autorul īşi īnsoţeşte cititorul īn chip spiritual şi cu modestie, nu ca Delavrancea pe I.L. Caragiale, poartă motto-uri din Oscar Wilde, Eugen Simion sau Mircea Cărtărescu, iar semenul cititor se lasă condus cu satisfacţia că poate citi deodată două cărţi: povestea de dragoste dintre Iulian şi Sorina, la Sinaia, şi un eseu al lui Ion (C. Ştefan) despre estetica romanului, arta de a-l scrie, despre lectură şi iluziile autorului īn calitate şi de cititor, despre lecturile sale de căpătīi. La final, Sorina se mărită cu Tony şi Iulian asistă la ceremonie, rămīnīnd, ca lebăda, cu coada-n baltă. Dar intervine şi epilogul autorului din care aflăm că Iulian s-a consolat la Paris cu o „tipesă”, iar Sorina s-a despărţit de Tony şi, după spusele Mirelei, vara ei şi personajul-reflector, este diponibilă pentru... autor. Un roman antrenant, completat cu un eseu interesant.



Matei Hutopila, Copci,
Editura Blecher, poezie


Am primit deunăzi volumul Copci, debutul lui Matei Hutopila (nume straniu, fără ă final, trimiţīnd la substantivul „utopie”). Punīnd cap la cap detaliile şi indiciile, ca īntr-o investigaţie de roman poliţist, īncep să cred că īn poezia romānească miroase a schimbare de paradigmă şi că adierea vine şi dinspre Prut, dar şi dinspre „părţile ungureşti”, vorba lui Mircea cel Bătrān.


Sigur, Hutopila arată filiaţii clare: Cristian Popescu, Ioan Es. Pop – foarte marcate, poetul Ieudului a făcut parte chiar din juriul care i-a ales manuscrisul pentru debut –, Cărtărescu (poemul Isabello! e cărtărescian 100%) şi, mai īn amonte, Nichita Stănescu. Totuşi, originalitatea lui este puternică, probabil se va mai īntări ulterior, omul are doar 25 de ani şi, cum ziceam, dă seama că se schimbă ceva destul de radical īn poezia noastră, douămiismul apune şi e schimbat pe altceva.


Mă īntemeiez pe Hutopila (poeme extraordinare, unele, precum cel intitulat CFR), pe Andrei Dosa (mai „lucrat” acesta), pe Radu Ianovi, pe Crista Bilciu (remarcabilă teatralitate a textului, amintind cumva de Saviana Stănescu, dar īn altă zonă tematică), pe Laurenţiu Belizan (ceva mai calofil), toţi debutanţi. Să ne uităm şi la mai experimentatele Diana Iepure şi Eliza Macadan, care ies din „tiparul” deja cam obosit al lui „ce se scrie acum”, la Ciprian Măceşaru din ultimul volum. Strict (dar strict!) sub aspectul noutăţii, pentru că, valoric, am īndoieli serioase şi consider că nu au fost convingătoare pīnă acum, pot să le alătur şi pe Medeea Iancu, şi pe Iulia Militaru.
Nu aş putea contura un „portret robot al poetului douămiizecist”, dar simt foarte clar că se schimbă ceva. Dacă ştiţi cum şi ce, spuneţi!


Eu sīnt, īn orice caz, cu ochii pe fenomen şi pe reprezentanţii lui, dintre care Hutopila pare destinat unei mari glorii. Totul e īnsă abia la īnceput, multe se pot petrece.
Pentru că, vorba lui Hutopila: „nimic nu e egal cu nimic”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul