Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Disponibilitatea la martiriu

        Diana Turconi

„Să nu scrieţi pe paginile istoriei cuvintele laş şi trădător!”
Episcopul Ioan Suciu



La 22 februarie 1969 un bătrân fragil, cu umerii aduşi şi o expresie de adâncă oboseală pe obrazul palid, intra în audienţă particulară la Papa Paul al VI-lea: era episcopul Iosif Schubert, fostul paroh al Catedralei „Sfântul Iosif” şi Ordinar Substitut al Arhidiecezei de Bucureşti. Consacrat în clandestinitate în 1950, de către nunţiul apostolic Mons. G.A. Patrick O’Hara, a fost arestat în anul următor sub acuzaţia absurdă de spionaj în favoarea Vaticanului. Alături de el au fost judecaţi, cu aceeaşi învinuire, episcopul Augustin Pacha, episcopul Adalbert Boroş, precum şi alţi membri ai Capitului Catedralei din Bucureşti, pe care episcopul Schubert îi numise succesorii săi – preoţii Heronymus Menges, Pojar Mathias, Baltheiser Johann, Heider Xaveriu.
Condamnat la închisoare pe viaţă, episcopul Schubert a traversat timp de paisprezece ani infernul lagărelor comuniste de exterminare de la Sighet, Oradea,  Aiud, Piteşti, Dej şi Gherla, fiind supus „tratamentelor speciale” şi tuturor ororilor practicate de torţionarii din sistem. În 1964 este eliberat şi trimis, cu domiciliu obligator, la mănăstirea de călugăriţe catolice de la Timişul-de-Sus; alături de el, sunt claustraţi acolo preoţii Hieronymus Menges şi Martin Mihoc. Am avut şansa să îi cunosc la Timiş, pe când nu împlinisem încă zece ani – mi-i amintesc ca pe nişte umbre ezitante, chipuri emaciate, marcate de suferinţe extreme, dar răspândind în jurul lor, prin glas şi gesturi, o nespusă, supraomenească bunătate.
 
La începutul lui 1969, prin eforturile pr. Hieronymus Menges, plecat din ţară în 1965, episcopul Schubert este răscumpărat de Biserica Catolică din Germania şi poate părăsi Ro­mânia comunistă. Episcopul romano-catolic Aron Marton îl îndeamnă să ajungă la Vatican, să îi relateze personal Papei martiriul Bisericii Catolice de ambele rituri. Simte că mai are puţin de trăit şi se dedică acestui proiect. În februarie ajunge la Roma, unde Mons. Agostino Casarolli – viitor cardinal Secretar de stat – şi alte personalităţi ale Curiei îl recomandă Papei: era un martir în viaţă, merita ascultat.


Audienţa avea să dureze neobişnuit de mult – 45 de minute de mărturie cutremurătoare. Sfântul Părinte putea să fie mândru de Biserica Sa: cufundată în noaptea totalitară, aceasta nu cedase tentaţiilor, acuzelor, violenţelor sau torturilor inimaginabile la care fuseseră supuşi atâţia din fii ei. Niciunul din episcopii greco-catolici nu se lepădase de credinţa proprie, pre­ferând moartea: Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, Titus Livius Chinezu, Ion Bălan sau Alexandru Russu nu au scris „pe paginile istoriei cuvintele laş sau tradător”; acestora li se adăugau nenumăraţi preoţi neştiuţi, dar ale căror merite de sfinţenie nu erau mai mici. Şi episcopii romano-catolici au plătit cu viaţa fidelitatea faţă de credinţa lor: Alexandru Cisar, Antonie Durcovici, Francis Shaffler, Augustin Pacha sunt doar câteva nume din miile de prelaţi şi credincioşi supuşi unui martiriu cumplit.


Papa Paul al VI-lea l-a ascultat în tăcere pe episcopul muribund, care îl ruga, în numele generaţiilor viitoare, să nu uite, în primul rând, sângele vărsat de greco-catolici: răsplătirea lor în cadrul Bisericii este o datorie faţă de istoria creştină. Totodată, îi sugerează să îi ridice pe episcopii Iuliu Hossu, greco-catolic, şi pe episcopul Áron Marton, romano-catolic, la demnitatea de cardinali. Pontiful nu promite nimic, are o atitudine rezervată; îi mulţumeşte episcopului pentru nestrămutata dovadă de credinţă şi îi doreşte putere şi mângâiere în înfruntarea suferinţei. Părăsind Vaticanul, Iosif Schubert e destul de decepţionat: zilele lui sunt numărate şi ar dori să îi vadă pe cei vinovaţi, dinăuntrul sau din afara Bisericii, pedepsiţi cu excomunicarea, iar pe cei rămaşi fideli răsplătiţi pentru credinţa lor. În ceea ce îl priveşte, considera că şi-a dus la capăt misiunea pământească şi putea fi slobozit. La 4 aprilie 1969, episcopul Iosif Schubert se stinge în Germania şi este înmormântat în cripta episcopilor din Domul din München.


Timpul Bisericii curge altfel decât cel lumesc, iar decizia de a acţiona sau a reacţiona nu se constituie în simple feedback-uri  la imperativele imediatului. În pofida îndoielilor inimosului Schubert, dar ţinând neîndoielnic cont de pledoaria lui, în acelaşi an 1969, şi chiar în luna aprilie, Preasfinţitul Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla – cel care dăduse citire Declaraţiei de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918 şi îi înmânase Regelui Ferdinand Actul Unirii –, este creat de Paul al VI-lea Cardinal in pectore. Peste câteva decenii – o clipă în viaţa Bisericii –, în iunie 1991, urmaşul Cardinalului Hossu, Mitropolitul Bisericii Române Greco-Catolice, Alexandru Todea, este creat Cardinal de Papa Ioan Paul al II-lea. Semnificativ este faptul că în 1950 Alexandru Todea a fost consacrat episcop în clandestinitate, în capela-baptisteriu a Catedralei „Sfântul Iosif” din Bucureşti, tocmai de episcopul Iosif Schubert.


Cele relatate nu constituie, aşadar, o înlănţuire de coincidenţe aleatorii, ci trebuie privite holistic, ca logică a acţiunii Bisericii, înfăptuită prin voinţa Suveranilor Pontifi – un semn pregnant al neuitării şi recunoştinţei. În fapt, disponibilitatea la martiriu, dovedită prin discriminările îndurate personal, cu resemnare creştină, constituie firul roşu care îi uneşte pe cei trei prelaţi români ridicaţi până astăzi la demnitatea de „prinţi ai Bisericii”. În destinul acestora se împletesc şi vorbele de preţuire rostite cândva de episcopul Schubert, care în ultimul lui drum spre Roma, înainte să coboare în mormânt, a pledat cauza fidelilor Bisericii de pe pământurile româneşti.


În cadrul consistoriului ordinar public din 18 februarie 2012, actualul Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, P.F. Lucian Mureşan – alături de alţi 21 de înalţi prelaţi – a fost creat Cardinal de Papa Benedict al XVI-lea. Încă o dată, nobila înlănţuire de nume şi destine se verifică, iar ştafeta ajunge în mâna care ştie să o poarte cu onoare: destinul PF Lucian Mureşan este traversat de lungul fir roşu venit din trecutul de suferinţă al Bisericii. În 1955, episcopul Iuliu Hossu îl ruga pe episcopul romano-catolic Áron Márton – propus de Iosif Schubert pentru demnitatea de cardinal – să accepte înscrierea a cinci tineri greco-catolici la cursurile Institutului Teologic romano-catolic din Alba Iulia. După patru ani de studii, Departamentul Cultelor a impus Diecezei să îi excludă din Institut pe greco-catolici. Episcopul Márton s-a împotrivit, dar, sub presiunile exercitate de autorităţi, tinerii teologi părăsesc cursurile. În decembrie 1964, Lucian Mureşan, neclintit în dorinţa sa de a servi Biserica, este hirotonit preot de episcopul auxiliar de Maramureş, Ioan Dragomir. În august 1986, Mitropolitul Bisericii Greco-Catolice, Alexandru Todea, îl numeşte şi instalează pe preotul Lucian Mureşan ca Ordinar al Episcopiei de Maramureş; tot IPS Alexandru Todea îl consacră episcop, în mai 1990.


În cadrul momentului de protocol organizat de Ambasada României pe lângă Sfântul Scaun la Palazzo Cardinal Cesi, Preafericitul Lucian Mureşan a ţinut o cuvântare emoţionantă, mărturisind că „visul său arzător” a fost să practice preoţia într-un sat românesc oarecare. Destinul a decis însă altfel: a primit onoruri speciale, pe care le consideră ca un semn de atenţie a Suveranului Pontif pentru ţara noastră, de cinstire a Bisericii Catolice de ambele rituri din România, dar le resimte şi ca pe o mare responsabilitate faţă de trecut şi de prezent. Cardinalul Mureşan a afirmat cu tristeţe că discriminarea Bisericii Greco-Catolice nu s-a sfârşit, aceasta este încă persecutată. A menţionat, de asemenea, desfăşurarea mulţumitoare, la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, a formalităţilor pentru beatificarea episcopilor martiri. Preafericirea Sa a fost însoţit la Roma de întreg Sinodul Bisericii Române Greco-Catolice, de IPS Ioan Robu, Mitropolit al Bisericii Romano-Catolice, şi de PS Petru Gherghel, episcop romano-catolic de Iaşi.
După multe zile de iarnă adevărată, cum Roma nu mai cunoscuse de mai bine de un secol, la 18 februarie a învins soarele, iar oraşul şi-a recăpătat culorile; un iz de primăvară s-a răspândit pe străzi, verdele a explodat în parcuri, rigole şi terase. Pânza cerului, curăţată de orice scamă de nor, a devenit un fundal perfect pentru marea cupolă proiectată de Michelangelo.


Bazilica Sfântul Petru era decorată ca pentru ceremoniile de nivel maxim: alb şi galben, sute de mii de trandafiri, lalele şi buchete de mimoze; o mare de lumânări licărea în preajma altarului berninian, cu enormele coloane de bronz torsionate. Prefectura Casei Pontificale epuizase până şi cel din urmă bilet; o rumoare de ocean liniştit umplea spaţiul dintre cele 500 de coloane şi 50 de altare: Bazilica poate cuprinde 60.000 de oameni fară să se simtă aglomeraţia; în atmosfera aerisită şi răcoroasă se percepea doar parfumul florilor şi al tamâiei. Diplomaţii în frac şi doamnele cu văluri negre se strângeau umăr lângă umăr pe scaunele capitonate cu catifea purpurie, dar mici şi incomode, ca să nu uite că nu sunt chemaţi să asiste la vreun eveniment monden. Se schimbau strângeri de mână şi ultimile noutăţi de pe mapamond – sunt momente de care trebuie să ştii să profiţi, să înţelegi „al volo” cine are să spună ceva interesant şi să îţi aranjezi pe loc întâlnirile de lucru din zilele următoare. La ceremonia din 18 februarie a participat şi o delegaţie oficială italiană, condusă de preşedintele Consiliului de Miniştri, Mario Monti, din care făcea parte şi vicepreşedintele Senatului, Vannino Chiti: Italia primea şapte noi „prinţi ai Bisericii”, între care unii colaboratori apropiaţi ai Papei Benedict al XVI-lea – Ferdinando Filoni, prefectul Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor (fost Asesor pentru Afacerile generale), A. Maria Veglió, preşedintele Consiliului Pontifical al Pastoralei pentru Migranţi şi Itineranţi, Giuseppe Bertello, preşedintele Comisiei Pontificale pentru Statul Cetăţii Vaticanului şi preşe­dinte al Guvernatoratului, Giuseppe Betori, Arhiepiscop de Florenţa, Giuseppe Versaldi, preşedintele Prefecturii Afacerilor Economice ale Sfântului Scaun ş.a. Cuvintele Suveranului Pontif – „Cu autoritatea Atotputernicului Dumnezeu, a Sfinţilor Petru şi Paul şi a Noastră, îi creăm şi îi proclamăm solemn ca şi Cardinali ai Sfintei Biserici Romane pe aceşti fraţi ai noştri...” – au răsunat într-o linişte reculeasă, în care se putea auzi sfârâitul lumânărilor de ceară.


În perioada următoare Conciliului Vatican II, ritul pentru crearea noilor cardinali a căpătat o formă mai sobră, care conserva însă elementele esenţiale din riturile anterioare. Astfel, deşi s-a renunţat la diferenţa între consistoriul public şi cel secret, au fost menţinute impunerea beretei purpurii, simbol al disponibilităţii la martiriu, şi atribuirea titlului sau a diaconiei unei biserici din Roma sau împrejurimi, fapt menit să sublinieze legătura directă a Cardinalilor cu Papa; înmânarea inelului avea loc în cursul slujbei din ziua succesivă. Textul revăzut al ritului a fost folosit pentru prima dată de Paul al VI-lea, cu ocazia consistoriului din 28 aprilie 1969 (când a fost creat cardinal in pectore şi Iuliu Hossu). În prezent, inelul este înmânat în acelaşi timp cu bereta şi titlul, chiar în cadrul ceremoniei de creare a Cardinalilor. În cele patru consistorii convocate în cursul pontificatului său, Papa Benedict al XVI-lea a creat 84 de cardinali, proveniţi din 34 de state, din care 79 în viaţă şi 63 electori. Colegiul Sacru numără 213 cardinali în viaţă (cu tot cu neelectorii), provenind din 70 de state – un adevărat record, care nu a mai fost atins de Biserica Catolică. Începând cu 18 februarie 2012, majoritatea absolută a cardinalilor o constituie cei creaţi de Papa Benedict al XVI-lea, în funcţie de devotamentul demonstrat de-a lungul anilor faţă de Biserică şi de respectarea unor criterii morale rigide.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul