Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pluralismul în Educaţie

        Adrian Costache

Lectura recentă a unor texte mă îndeamnă la o reflecţie asupra pluralismului în Educaţie. Este vorba de Saloanele gotice, cartea lui August Strindberg, care, deşi nu are legătură directă cu tema educaţiei, avertizează în schimb asupra a ceea ce poate aduce schimbarea necontenită, pluralismul ca exces, în ultimă instanţă. Fără să fie adeptul încremenirii, Strindberg observă în analiza lui asupra sfârşitului secolului al XIX-lea un fenomen de atomizare socială: „Corpul societăţii se compune dintr-o mulţime de cercuri excentrice, fiecare cu centrul lui, dar neavând niciunul comun (...) o celebritate sau autoritate este valabilă numai în cercul ei; în ale celorlalte nu însemna nimic”. Să fie acesta pluralismul democratic şi social?!...


Al doilea text aparţine, sărind peste timp, profesorului Sergiu Ioanicescu de la Colegiul Naţional „Fraţii Buzeşti” din Craiova şi reprezintă o luare de poziţie într-o anchetă pe teme ale civismului în şcoala românească de azi. Profesorul din Dolj deplânge starea actuală a societăţii româneşti, lipsită, crede domnia sa, de pluralism: „Vorbesc de o criză a pluralismului şi, prin urmare, a democraţiei. Criză narativă, criză analitică, criză doctrinară. Culegem roadele unei evoluţii culturale netemeinice: o latinitate lipsită de asumarea urbanităţii, a legii şi a centrului; un urbanism neîncurajat de principii îndeajuns; (…) un clasicism fără centralitate, ţărănesc, când clasicismul şi polisul sunt consubstanţiale; o corigenţă perpetuă în cazul modernismului”.


Consecinţele acestui fel de civilizaţie sunt identificate de profesorul craiovean în chiar modul în care (nu) funcţionează la noi ideea de pluralism – criteriu al evoluţiei democratice. E vorba de o realitate determinată mai degrabă de istoria noastră specifică decât de conceptele democratice, în care „instituţiile nepluraliste (biserica, armata) sunt pe primele locuri în sondaje, în vreme ce instituţiile pluraliste (parlamentul, justiţia) sunt blamate; problema contractului social nu se mai pune, iar separaţia puterilor în stat stinghereşte aspiraţia noastră spre autoritarism”. Nici textul lui Strindberg şi nici cel al profesorului de la „Fraţii Buzeşti” nu par a avea, la prima vedere, vreo legătură directă cu şcoala de azi. Este, însă, evident că pluralismul în Educaţie trebuie să-şi găsească un loc bine ancorat în lumea de azi. Fiindcă, în organismul social, şcoala joacă, cum se ştie, un rol extrem de important – iată un truism! –, iar educaţia civică trebuie să aibă ca principiu de bază ideea de pluralism şi toleranţă. Este adevărat, excesul de pluralism al şcolii, dacă apare la un moment dat, ar putea să ducă la fel de fel de salturi, de „arderi de etape”, generând, în cele din urmă, o multiplicare nesfârşită a „cercurilor” şi a „centrilor”, ceea ce poate duce, în final, la criză. Pe de altă parte, când se consemnează o criză a şcolii, cum se întâmplă azi, lectura ei nu poate fi făcută fără trimiteri la criza societăţii şi a democraţiei în ansamblu. Întărind ideea, vom putea spune că neputinţa unei reforme coerente şi riguroase în Educaţia românească nu este, în cele din urmă, decât consecinţa cea mai vizibilă a stării unui organism social fragmentat în încercările lui, sinuoase, de pluralism şi democratizare.


Eşecul repetat al reformelor în şcoala preuniversitară, care aveau cel puţin trei elemente de pluralism educaţional – disciplinele opţionale, manualele aternative şi, mai recent, descentralizarea –, poate duce, într-un final, chiar la eşecul ideii de pluralism, ceea ce a generat/generează deja efecte perverse: s-a născut, astfel, paradoxal, dimensiunea unei şcoli în continuă schimbare, dar ale cărei valori şi coloană vertebrală s-au diluat îngrijorător, fără ca în locul lor să se instaureze cu adevărat pluralismul educaţional, educaţia sub formă de proiecte articulate. Mai mult, prin reluări ale „reformei” la trei-cinci ani (când un ciclu ar trebui să dureze măcar un deceniu!), şcoala însăşi s-a înscris, ca şi societatea de altfel, într-o filozofie a relativităţii. Or, un sistem care se schimbă atât de des devine nefuncţional în sensul lui cel mai profund. Grupul profesional implicat în acest demers şi supus repetatelor schimbări se simte derutat şi renunţă în a mai înţelege meca­nismul şi motivarea schimbării... Mai departe, etosul, ca formă a unei tradiţii, în ge­ne­re, nescrise a şcolii sau chiar a unei tradiţii culturale şi implicit istorice, consemnată în documente, se fragmentarizează, se marginalizează sau chiar dispare. Centrul însuşi tinde să fie substituit de un număr aleatoriu de cercuri/centri excentrici, care generează mari contraste. Fenomenele au/au avut loc pentru că autoritatea Ministerului de resort a tot scăzut în aceşti ani, dar nu neapărat ca rezultat al delegării de atribuţii către alţi „centri”, în numele pluralismului şi al descentralizării, ci doar ca degradare a ideii de centru care a fost considerat tot mai mult un excentru. Nici măcar programele şcolare nu au mai putut menţine o idee de coerenţă, de determinări valorice şi logice, în vreme ce manualele alternative, care ar fi putut să servească funcţional ideea de pluralism, au ratat ocazia de a fi considerate ca atare şi au fost ani întregi temele unor dispute sterile şi îndelungate.


Drept urmare, şcoala de azi suferă din pricina destructurărilor de toate felurile. Cele mai grave ţin de erodarea disciplinei intelectuale sau a ideii de apartenenţă instituţională, a rigorii ori a cultivării cu metodă a discer 0nământului şi a categoriilor logicii, ele însele subminate. Şi asta, tocmai într-un moment în care, în spaţiul social şi politic, corectitudinea logică a judecăţilor tinde să fie grav pusă sub semnul întrebării, iar faptele, lu­crurile ca atare, tind şi ele să fie tot mai mult înlocuite cu discursul autonom despre ele care ge­nerează demagogie, minciună şi manipulare. Trecutul însuşi ca structură logică a de­ve­nirii tinde a fi refuzat, tocmai pentru că s-a acreditat ideea că el este purtătorul unei „logici depăşite”. Didactica, la rându-i, ca ştiinţă a predării, s-a personalizat excesiv, iar deprinderea de a verifica în plan cultural şi istoric cunoştinţele şcolare se face tot mai rar...


P.S. Protestele recente au ridicat prin ricoşeu şi o problemă de „criteriu democratic”: până unde poate merge ideea de diversitate, pluralism, drepturile omului etc., vizavi de responsabilitate socială şi categoria minorităţii active?!... Este adevărat, în democraţie, va exista întotdeauna o minoritate care, dintr-un motiv sau altul, va cere mereu drepturi noi, schimbări, adesea de dragul schimbării. În acelaşi timp, o bună parte a societăţii îşi concretizează visul social în ceea ce se cheamă aşezare şi construcţie. Ideea pe care nu trebuie s-o pierdem, în jocul pluralismului autentic, este aceea că şcoala serveşte, în primul rând, profilul acestei majorităţi.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul