Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pagini de jurnal

        Constanţa Buzea


Dacă ar fi fost alţii decât cei care au fost redactorii de la „Tânărul scriitor“, ar fi avut motive să se amuze pe marginea textelor mele din ’58. Judecând după căsăpelile din manuscrise, „băieţii“ aveau o linie de la care nu se abăteau. Sintagma „poezie de actualitate“ apărea mereu pe buzele lor. Din cazna la care m-au supus insistent n-a prea ieşit mare lucru. Ba chiar nimic. În schimb, tot versificam corect trăiri de-ale mele şi reuşeam câte-o strofă din când în când. Strofele astea contau însă imens în desfăşurarea logică, naturală a talentului meu, atât de modest şi prea puţin cultivat.


Găsesc la această dată (10 ianuarie 1958) o variantă Cântec care a şi apărut în primul număr al „Lucea­fă­rului“, la rubrica debutanţilor de pe penultima pagină, o coloană de poezie, pe verticală, frumos. Două debutante, Aurora Conţescu din Tulcea şi Constanţa Buzea din Bucureşti, fiecare cu texte pastelistice curate şi cu câte un portret delicat în peniţă, făcut după o fotografie, numele graficianului, tânăr şi el atunci, nu sunt prea sigură că era Silvan sau altul. Şi numele rubricii era, cum altfel, Steaua fără nume. Aurora Conţescu deasupra, eu dedesubt. Uimirea şi fericirea mea erau uriaşe văzându-mă tipărită! Ce impact a avut în familie întâmplarea! Naturelul meu era cuminţenia, nu iubeam nici un băiat, dar exersam în poezioare de dragoste, ca la 15-16 ani, fără să clipesc că habar n-aveam ce fac. Mai târziu mi-a trecut prin minte să numesc îndrăzneţ sentimentul fraged de iubire adolescentină pastelul amoros şi iarăşi m-am uimit de o aşa găselniţă. În fine, în plin crepuscul proletcultist, caligra­fiam: „Miresmele crude din câmp mă îmbată,/ Le simt tăvălindu-mă în iarbă,/ Cerul albastru spre mine se pleacă/ Parcă voind să mă soarbă./ Pleoape­le-mi strâng şi mi-e teama deşartă,/ Mâini­le-mi lunec prin firele lungi,/ Umbrele tremură, florile scutură/ Praful de aur din traiste şi pungi.// Şi îmi presar romaniţă pe rochie,/ Gându’ l-înfig în cozi de lăstuni/ Simt gărgăriţa urcân­du-mi pe degete/ Vântul trecân­du-mi prin plete nebun.// Îmi taie suflarea atâta mireasmă,/ Lutul îl simt aromin­du-şi răcorile,/ Umbrele firelor lungi se cutremură,/ Vine iubitul să scuture florile“. Acest pastel nevinovat putea fi, şi a şi fost, taxat de „vinovat“ şi dat de-o parte din sursa pentru publicare. Textul îl judec în sine şi surâd cu oarecare înduioşare acum. Însă atunci era un anume context reprimant şi deprimant, în care postu­rile-cheie în redacţii erau ocupate de tineri activişti, care au şi sfârşit convinşi de rostul lor de îndrumători. Acest pastel face dovada că şi la 16 ani sufletul meu funcţiona corect, că libertatea mea interioară era departe de a se dispensa de un bun instinct de orientare şi de un bun simţ al insului modest. Era atunci, mare, Beniuc. Era un tânăr Deşliu. Era A. Toma în context. Fără să fie la suprafaţă Blaga, Bacovia, Barbu, Eminescu integral. Iar în fami­lie, e greu de presupus că elevilor care eram ne punea cineva în braţe cărţile fundamentale. Părinţii săraci lăsau pe seama şcolii, iar şcoala de-atunci era cum era...


Stau la îndoială cum să închei. Mi-e şi milă, mi-e şi lehamite de textele mele din acel timp. Dar pentru atunci, pentru statutul meu de handicapat cultural, aceste texte mi-au ţinut înlăuntrul lor toate disponibilităţile, izolându-mă ca-ntr-o anestezie, în visul de a comunica cu un însumi valabil şi în viitor. Rolului lor îi recunosc rostul şi astfel le sfâşii cu oarecare sfială şi regret.


Caietul cu pătrăţele (jurnalul meu de-atunci) se încheie, se încheia, cu 9 poezii despre mine, puţin înainte de-a împlini 17 ani, şi o listă pe două pagini cu cărţile citite până-n 6 nov. 1957. Şi o relatare din 11 martie 1958: „Odată cu primă­vara au venit bucuriile şi voia bună. Simt că nu mai am astâmpăr, mi-e dor de ceva foarte înalt şi ome­neşte foarte simplu. Sunt impresionată că un băiat mi-a spus încet de tot, atât de încet că abia l-am auzit, că mă iubeşte. Via?a nu mai trece, s-a oprit cu respira?ia tăiată, să mă privească cum râd şi sunt fericită. Mulţi mă ştiu tăcută şi retrasă, dar acum sufletul meu stă gata să se reverse...“


Cântec


Din borangicul mărilor de spice


Înalţă macii flacără măruntă


Şi lujerele murelor pitice


Ţin umbra caldă-n ochii lor răsfrântă.


Când suflă vântu-n fluierele-ramuri,


Se-ntrec cosaşii ţârâind să-l fure.


Când se prăvale vântul peste lanuri,


Cosaşii tac sub lujere de mure,


Şi iar se-aţin cu frământare surdă


Când doina călătoare s-a pierdut,


Când macii scuturaţi de-atâta zburdă


Se frâng să-şi vadă florile pe lut.


Mă leg de tine mândra mea câmpie,


De troscotul cu ţintele în floare,


De trilul slobozit de ciocârlie,


Când, zmulsă din pământ, o pierd în mare.


Şi trec prin coama drumurilor tale


Tânjind în depărtări la vreo fântână,


Când vântul peste lanuri se prăvale


Şi fluierele-ramuri o îngână.


Pastel


Pe trestii vântul se ascute,


Noi stăm ca frunzele-n copac,


În urma lebedei, în umbră


O stea se zbate albă-n lac.


Şi ai tăcut crezând că-aştept


Ca lacul negru să tresară


Şi vântului de primăvară


Să-i cadă stelele pe piept.


(cu o variantă la prima strofă):


Lumini în umbre se prefac


Şi umbrele-n lumini fugare.


În urma lebedei uşoare


O stea se zbate albă-n lac.


(8 februarie 1958)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul