Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Bucurii ale ştiinţei şi ale vieţii

        Simona-Grazia Dima

O biografie extrem de atent documentată, subtilă şi bine scrisă, Prietenul lui Nietzsche. Istoria vieţii lui Paul Deussen, de Heiner Feldhoff, trad. din germană de Corneliu Sterian, Editura Herald, 2011, este una dintre acele cărţi care îţi dezvăluie acolo unde nu te-ai aştepta, într-un domeniu de maximă abstracţiune, o personalitate de anvergură, plină de farmec, încât, după lectură, nu o mai poţi uita. Paul Deussen a fost un mare filozof şi indolog al secolului 19 şi a exercitat o enormă influenţă asupra unor mari personalităţi, forţa sa de iradiere continuând şi astăzi. L-au citit cu urmări decisive, printre mulţi alţii, H. von Hofmannstahl, Alfred Döblin, Freud, Max We­ber, Benjamin Fondane, Borges, Theodor W. Adorno, H.-G. Gadamer ori laureaţii No­bel Hans Gjellerup, H. Hesse, T.S. Eliot, Er­win Schrödinger, Albert Schweitzer.


Uimitor este faptul că, de la naşterea sa, în familia modestă a unui pastor protestant, până la moartea subită, după ce abia îşi încheiase obişnuitul curs în faţa studenţilor de la Universitatea din Kiel, deşi a desfăşurat o activitate frenetică, cu participări la congrese de marcă şi o susţinută activitate literar-ştiinţifică, publicând continuu lucrări importante, a rămas acelaşi pionier idealist, croindu-şi, cu entuziasmul veşnicului începător, un drum pe terenul încă înţelenit al cugetării filozofice. Pe scurtăturile acestui destin dramatic, defri­şate de unul singur, a nutrit de tânăr sentimentul că are de îndeplinit o misiune complexă, aparte: aceea de a face un racord între străvechea înţelepciune a Upanişadelor nondualiste, Platon, Plotin, creştinismul şi curentele de gândire ale epocii sale, îndeosebi filozofia lui Kant şi Schopenhauer (ultimul fiindu-i, prin gândirea sa, veritabil maestru spiritual).


Totuşi, prezentându-şi concepţia, Deussen nu a devenit niciun moment eclectic ori fastidios, dimpotrivă, îşi electriza auditoriul, chiar şi în India, unde a călătorit într-un târziu (sub cognomenul indianizat Devasena), după ce sanscrita îi fusese „pâinea zilnică” decenii la rând, spre a sta de vorbă în sanscrită cu iluştrii erudiţi ai locului, pandiţii. Aceştia îl ascultară într-adevăr cu atenţie şi respect, iar la Calcutta îi dăruiră şnurul de jertfă sacru, „ceea ce ar fi fost chiar un delict contra sacrului dacă nu s-ar fi scos unul din cel două fire din care constă şnurul de jertfă” (p. 167), fiindcă Deussen nu era brahman. Straniu este faptul că germanul a completat în felul său concepţia vedantină prin adaosuri ce le-au dat de gândit băştinaşilor, ani de zile după aceea rămaşi în siajul ideilor sale! Periplul său în India nu a rămas, aşadar, fără urmări, chiar marele Vivekananda, care făcuse furori la Congresul Mondial al Religiilor din SUA, l-a căutat în Europa, chiar l-a vizitat acasă, de unde au pornit împreună, cu destinaţia Anglia, înspre celălalt mare indianist al timpului, Max Müller, profesor la Oxford, care nu se putea lăuda, ca Deussen, cu traducerea a 60 de Upanişade, ci doar a 14! Îi vedem pe Vivekananda şi Deussen traversând Canalul Mânecii, „sporovăind neabătut în sanscrită, în aceeaşi cabină!”. Pasaje ca acesta, fabuloase, ne dau o idee despre anvergura savantului, despre firescul său de a trăi cultura. Ca umanist, el s-a declarat, constant, împotriva războiului şi a colonialismului.


Meritul lui H. Feldhoff este acela de a-l por­tretiza pe savant în profunzime, fără a omite elementele de culoare, pitoresc, mâhnire sau umor, ce au pigmentat parcursul unei vieţi de muncă pasionată.


Îl urmărim, de pildă, pe marele savant in spe, la o vârstă matură deja (Paul Deussen s-a afirmat târziu, căci sedimentarea viziunii sale a cerut timp pe măsură), acceptând postul de pedagog al unui fiu de bogătaşi ruşi, Georges Kancin, neatent şi răsfăţat. Iată-l, aşadar, pe profesorul care-şi părăsise munca slab retribuită de profesor gimnazial în ţara sa, în speranţa de a câştiga mai bine şi a se concentra mai degajat de cele zilnice la eterna sa preocupare, indianistica (avea cu sine geamantane grele cu volume achiziţonate cu greu), meditându-l pe catastroficul Georges cel pasionat de arme de foc, la o mulţime de materii imposibile, apoi angajând, pentru a-l supraveghea, un spion, iar finalmente, mergând el însuşi pe urmele lui, peste câmpuri şi garduri, spre a-l îndrepta spre obiectivul ocolit, şcoala. Toc­mai la ora aceea, ca docent privat, repurta, la Aachen, unde se afla cu familia de ruşi, succese remarcabile. Comentariul aurorului e grăitor: „aici educatorul expus ridicolului, cum îl urmăreşte el pe ştrengar, acolo docentul sublimului, într-un oraş imperial” (p. 105). Să spunem că Georges a reuşit în mod glorios la toate examenele, dar a murit curând după aceea într-un duel dintre cele mai banale.


Deussen nu e deci idealizat, nu-i sunt ocolite pasiunea gastronomică, nefericirea familială ori aflarea sufletului-pereche, Henriette Hertz alias Diotima, o bogată iubitoare a artelor, stabilită la Roma într-un palat, ce găzduia rafinate conclavuri de celebrităţi culturale. Prietenia cu Nietzsche, laitmotiv al volumului, constituie un prilej de emancipare a spiritului celor doi, care se sfătuiau reciproc în studii şi proiecte. Începută la şcoala Pforta, trecând prin Universitatea din Bonn, unde Deussen a audiat primele cursuri de sanscrită, acasă la vârstnicul profesor Lassen, discipol al lui Schlegel, ea este pilduitoare pentru climatul inspiraţiei intense în care trăiau pe atunci câteva spirite de excepţie. Sora lui Nietzsche este prezentată ca iniţiatoarea unui cult funest ce a falsificat în mare măsură gândirea fratelui său.


H. Feldhoff excelează în reconstituirea acestui mod de viaţă strălucit, exemplar, prin care se trăia incandescent în cultură: în amurgul vieţii, aflat în Grecia, Deussen coborî până în mijlocul amfiteatrului din Epidaur, pustiu, şi recită cu patos, „din inepuizabila sa provizie, pasaje din Sofocle, Goethe, Shakespeare şi Schiller; Steinmann şi «Harry» Hertz priveau de sus şi, graţie excelentei acustici, înţelegeau aproape fiecare cuvânt” (p. 222). Ce vremuri!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul