Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Povestea unei poveşti - „Îngerul încălecat“ (I)

        Radu Aldulescu

1. Am definitivat rescrierea romanului Îngerul încălecat în urma a două rezidenţe, de câte o lună, una la Tescani (aprilie 2011), iar o alta la ICR Paris (mai 2011). Aceste două rezidenţe (burse) au fost primele înlesniri de acest fel care mi s-au întâmplat în toată viaţa mea de scriitor, cu puţin înainte de a împlini 57 de ani. Trag nădejde să nu fie şi ultimele. Nu prea am relaţii şi nici abilităţi de a aplica şi totuşi, de astă dată, Dumnezeu m-a ajutat prin nişte prieteni-cititori ai scrisului meu: Gabriela Ilaş, care organizează rezidenţele de la Tescani, şi poeta Letiţia Ilea, care mi-a spus despre rezidenţa de la Paris a ICR-ului şi, bineînţeles, cei de la ICR, care mi-au acordat rezidenţa. Lor le datorez cele mai frumoase şi rodnice pentru scris două luni din anul trecut. Orice schimbare de decor şi peisaj e binevenită pentru scris, bineînţeles în cazul când ţi-o permiţi. Aceste rezidenţe mi-au oferit spaţii şi medii culturale noi şi, totodată, un confort economic de care, altminteri, n-aş fi avut parte.


2. „Bagabont bătrân” este o expresie argotică din vremea adolescenţei şi tinereţii mele, care sper să reziste şi acum. Sensurile ei, mai de suprafaţă sau mai de profunzime, mai mult sau mai puţin legate de contextul romanului, sunt multiple. La treizeci de ani, Robert se consideră bagabont bătrân fiindcă n-are o casă, o agoniseală şi o nevastă, umblă de colo-colo şi tot amână să se adune de pe drumuri pentru a fi în rândul lumii. E bine de reţinut că asta se întâmpla atunci, în anii ’70-’80, când populaţia era strict consemnată la locurile de muncă mai ales (apăruse la un moment dat un decret care prevedea infracţiunea de a nu fi încadrat în câmpul muncii, iar unul dintre personaje este arestat în baza acelui decret), la domiciliu şi în dosarele de ur­mă­rire ale Securităţii. România era o imensă puşcărie cu nişte reguli cazone întru­câtva (care aveau şi partea lor bună, dar asta ar face obiectul altei discuţii), iar cine nu se încadra era pasibil de puşcărie propriu-zisă. În acea Românie ne-am format şi eu, şi personajul principal al Îngerului încălecat. Eu zic că m-am format bine, mai bine decât tinerii formaţi în postcomunism. O minimă dovadă a acestui lucru ar putea fi cărţile pe care le-am scris. Cât îmi permit vârsta şi împrejurările, păstrez acele bune deprinderi care mi s-au impus şi mi le-am autoimpus în copilăria, tinereţea şi maturitatea mea petrecute în comunism. Atunci se citea mai mult şi mai aplicat decât acum, iar eu, ca pasionat de literatură şi viitor scriitor, aveam o aplecare specială spre lectură. Atunci am învăţat efectiv să scriu – primul roman l-am scris între ’84 şi ’88. Atunci se făcea sport mai mult şi mai aplicat decât acum. Oamenii erau mai ambiţioşi, mai puternici, mai sobri în lupta corp la corp cu viaţa, poate ca o consecinţă a constrângerilor care li se impuneau. Erau chiar mai sănătoşi – nu existau-proliferau ca astăzi atâtea boli de nutriţie, atâtea forme de cancer, iar faptul că nici nu putea fi vorba de invazia de pornografie din aceste vremuri îl socot printre lucrurile bune din comunism. Culmea e că atunci, într-un re­gim politic de extracţie atee, oamenii erau mai credincioşi decât acum. În sfârşit. Re­vin la Robert al meu, bagabont bătrân de ţară şi de oraş, care nu are mai nimic. Să nu ai nimic este, la o adică, un privilegiu, care-ţi deschide o şansă spre mântuire, făcându-te la un moment dat să pricepi că, oricât de mult ai avea, din cele materiale sau aptitudini, talente, vocaţii pentru diverse îndeletniciri aducătoare eventual de slavă deşartă, sau putere pentru a face ceea ce alţii nu pot, sau frumuseţe, toate acestea nu-ţi aparţin în fapt. Ele îţi sunt date-dăruite de Dumnezeu pentru a te dovedi vrednic de ele. Omul nu are nimic şi este, în ultimă instanţă, nimic. Tot ce are şi tot ce este vine de la Dumnezeu şi e un mare privilegiu pentru om să se smerească conştientizând acest lucru. Se spune că bătrâneţea şi boala vin de la sine, iar sărăcia e un bonus – o spusă care se ia îndeobşte ironic, dar eu o iau ca atare şi mi-o asum. Îmi socot sărăcia într-adevăr ca pe un bonus, pentru care nu mai prididesc să-i mulţumesc lui Dumnezeu. Robert, la treizeci de ani ai lui, încă n-a ajuns în faza asta, dar este în drum spre ea. Cum arată acest drum, prima lui parte, care corespunde, la o adică, primei părţi a vieţii, se vede din carte.
3. Doina ar fi prototipul fetei de la ţară, gonită de lipsuri de acasă, venită la oraş să-şi câştige viaţa muncind din greu, ajunsă la o limită-liman a existenţei sale, datorat mai ales spiritului său libertin-tânjitor sărit din normă. A fugit de-acasă de copilă, într-o vreme când nu existau în România copii ai străzii, dar se simte, în acelaşi timp, foarte legată de locurile ei de baştină. A fugit şi de la şoferul care a crescut-o o vreme, abuzând, totodată, de ea, şi căruia îi păstrează o amintire îmbibată de nostalgie. Vrea şi nu vrea să se mărite. Este posedată de o nelinişte ancestrală tipic masculină, care o împinge spre Robert, acesta, la rân­du-i, trăind pe muchie şi la limită. Nici ea şi nici el nu mai au loc de întors şi timp ca să-şi plângă sieşi de milă. Faptele vieţii lor, destul de grele la o adică, marcate de suferinţe de tot felul, se desfăşoară deasupra acestui gen de lamentaţii. Mai simplu spus, sunt nişte oameni duri. Sunt totuşi nişte oameni, ale căror trup şi suflet sunt pasibile să reacţioneze la fel ca trupul şi sufletul oricărui om la stimulul suferinţelor. De la un punct şi o limită încolo, poate când crede că nu mai rezistă, că va ceda, aceste suferinţe îl întăresc pe om, iar aici se vede mai mult decât în alte împrejurări mâna lui Dumnezeu, felul cum divinitatea ajută omul în chiar momentul când acesta îşi pier­de toate speranţele. Ceea ce numesc stimulul suferinţelor vine tot de la Dumnezeu. Este efectiv un stimul şi o şansă de mântuire pentru care trebuie să-i mulţu­mim în permanenţă lui Dumnezeu. Revin: Robert este tocmai bun de însurat. Asta în viziunea mătuşă-sii, care l-ar vrea om însurat, căpătuit la casa lui, luând-o, eventual, pe Doiniţa, de care ea a prins drag având-o în gazdă şi văzând în ea o fată bună de mă­ritat. Este una din plăcerile-predispoziţiile femeilor bătrâne sau a lumii în general, să pună la cale astfel de mezalianţe, să exerseze acest gen de codoşlîc, fericindu-i, pa­sămite, pe cei asupra cărora îl experimentează. Ţine de un soi de spirit telenovelistic-monden al lumii, mult mai exhibat-vizibil în vremurile actuale decât în cele când se petrece povestea romanului. Cel mai adesea viaţa sfârşeşte prin a semăna cu telenovelele şi filmele de duzină, pentru a satisface lumea şi femeile aidoma mătuşii lui Robert. Şi totuşi Robert şi Doina par să vrea şi să ceară altceva de la viaţă. Nu se conformează normei telenovelei, ajungând după varii peripeţii să se căsătorească şi să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul