Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Antropologia în bucate

        Adrian G. Romila

Alimentaţia nu e un capitol marginal al antropologiei, dar nu s-ar putea spune că există prea multe studii la temă. La noi, aproape deloc. Un Ioan Claudian, în anii ’30 ai secolului trecut, un Radu Anton Roman sau un Mihai Lupescu, mai recent, au dat câteva contribuţii. Cartea etnologului ieşean Petru Ursache, Bucătăria vie. File de antropologie alimentară (Junimea, 2011), e, de aceea, una de pionierat, încă, mai ales că tratează subiectul culinar cu instrumentele investigatorului de mituri şi de imaginar.


Eseul porneşte de la dihotomia celebră a lui Claude Lévi-Strauss – crud-gătit, care diferenţia civilizaţiile primitive de cele cultivate, dar denunţă concluziile simplificatoare şi definitive, aplicabile pe zonele limitate analizate de celebrul antropolog, dar inaplicabile în arealuri mari şi diversificate mito-religios, cum sunt cele semitico-greco-creştine. Asta, dincolo de materialul destul de sărac şi mult prea „ficţional”, consultat de autorul Mitologicelor. Fără a putea fi atât de net delimitate întotdeauna, crud şi gătit mai degrabă au coexistat, iar bibliografia la temă trebuie, de aceea, luată precaut: „războiul dintre crud şi gătit (despre care putem doar aproxima când a început, nu şi când/dacă s-a terminat şi cu ce preţ moral-sacrificial), regimurile alimentare au cunoscut multe ajustări, mutaţii, interferenţe, împrumuturi, până au căpătat stabilitate, ca să putem vorbi de bucătărie chineză, arabă, franceză etc.”. Citarea tipurilor de hrănire, a vaselor folosite şi a modului de gătire poate da criteriile de implicare a aspectului ritualic în servirea mesei sau chiar natura apartenenţei la grup a participanţilor. Pe de altă parte, Petru Ursache priveşte hrana din perspectiva reglementărilor religioase pe care le-a generat, sub forma aşa-numitei „teologii a hranei ca dar”. În procesul transformării de la crud la gătit, alimentaţia prezintă, pentru „fiinţa din stadiul mitologic”, spune autorul, o infinită desfăşurare de miracole, ceea ce constituie o permanentă sursă de revelaţie şi de menţinere a legăturii cu divinitatea. Hrăni­rea, conform prescripţiilor tradiţionale, oferea omului vechi măsură, sărbătoresc, contemplare, sănătate, era o experienţă complexă. Alimentaţia modernă, incitantă şi dependentă de reclame zgomotoase, a dezlocuit, prin cantitatea şi obsesia hipermarketului sau a fast-food-ului, aceste habitudini. Singurul ospăţ spiritual care i-a mai rămas omului contemporan e cel al cuvintelor, al operelor scrise, care, eventual, să descrie, nostalgic, şi reţetele de altădată. Autorul oferă el însuşi asemenea mostre de cuvinte-bucate, punând în anexele volumului extrase întinse din texte literare şi foclorice care conţin referiri (de-a dreptul savuroase, aşa, adunate la un loc) la feluri de mâncare tipice bucătăriei rurale româneşti (mult Sadoveanu, inevitabil).


Organizarea materialului şi a comentariilor urmează, în cartea etnologului ieşean, tot calea dihotomiilor („mitologie-istorie”, „simplitate-ruralism”, „cosmopolitism-modernism”, „hrană-magie”, „alimentaţie-cultură”) sau, acolo unde nu sunt, pe cea a perechilor didactico-metaforice („lecţia calendarelor”, „lecţia paremiologică”, „botanica raiului”). Tabloul mitologic, religios şi social al mâncatului cuprinde, pe scurt, şi etapa Edenului biblic, continuată prin binecuvântările christice, dar şi pe cea a inovaţiilor pe marginea prescripţiilor cutumiare ale diverselor grupuri umane. Analizând evoluţia culturală a hranei româneşti, autorul constată că trecerea de la produsele rurale la cele urbane a urmat calea celorlalte bunuri care au marcat europenizarea României, începând cu veacul al XIX-lea. Un Mihail Kogălniceanu, de pildă, în reţetarul elaborat împreună cu Negruzzi, chiar dacă nu ocoleşte fanariotele cafea, curmale sau tarhon, înclină spre cosmopolitele praline, drajeuri şi marţipane, luate de prin cofetăriile franceze, italiene şi germane. Ceea ce înseamnă că „oraşul, viaţa modernă au făcut ca bucătăria, însoţită de vestimentaţie, poate şi invers, să se supună unui nou statut, anume acela dictat de gust şi de modă, şi nu de obişnuinţele tradiţionale care au ocrotit regimul alimentar timp de milenii «sub zariştea mitului»”. Reţetele tradiţionale nu-şi vor pierde, totuşi, savoarea, fiind reluate şi îmbogăţite în literatură de un Sadoveanu sau Păstorel, iar în practică, de un Mihai Lupescu sau Radu Anton Roman.


Obligat să definească o axiologie a hranei rurale româneşti, autorul stabileşte câteva direcţii specifice, legate strâns de agricultură şi păstorit, ocupaţiile fundamentale ale carpato-danubienilor: conţinutul natural, crud pentru fructe şi seminţe, gătit pentru lapte, legume şi carne; sortimente limitate la produse din imediata apropiere; conservatorism în procurare (numai din gospodăria proprie) şi în preparare (în bucătăria rustică). Importantă a fost, pentru menţinerea acestora, cel puţin o vreme, întreţinerea unui cod de comportament culinar, legat de permisii şi interdicţii, de ceremonii şi nevoi, de evenimente şi raporturi interumane.


Scrisă alert, fluent, fără încărcătură conceptuală exagerată sau statistici oţioase, cartea etnologului Petru Ursache dovedeşte cât de mult a definit alimentaţia un anume dialect al culturii şi cât de mult a cântărit ea în diferenţierea fizică şi simbolică a grupurilor umane. Ea adaugă, totodată, o nouă contribuţie ştiinţifică a unui reputat specialist în domeniu.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul