Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cristian Mandeal

        Costin Tuchilă

Una dintre cele mai bune versiuni, din câte am ascultat, ale Simfoniei „Manfred” de Ceaikovski s-a datorat recent dirijorului Cristian Mandeal, aflat la pupitrul Orchestrei Naţionale Radio, într-un concert de la sfârşitul lunii februarie, un concert, în ansamblul lui, reuşit: o sală arhiplină, trăind cu entuziasm, o furtună de aplauze răsplătind performanţa artistică. Şi pentru că am pronunţat cuvântul entuziasm, îmi veţi permite un moment de aducere aminte: o seară de demult, acum aproape trei decenii, pe la mijlocul anilor ’80, când Cristian Mandeal, care era atunci la Filarmonica din Cluj, dirija la Ateneu aceeaşi simfonie de Ceaikovski, cu un succes răsunător. Desigur, departe de mine gândul de a compara cele două versiuni, la vârste artistice distincte ale dirijorului; de altfel, nici nu cred că ar mai fi posibil, după atâta timp – şi nici nu ar fi util.


Dacă, în prima parte a carierei sale, Cris­tian Mandeal era considerat de mulţi ca un dirijor căruia, temperamental, i se potriveşte muzica romantică şi îndeosebi cea postromantică, mai ales un „segment” de la sfârşitul veacului al XIX-lea, aceasta s-a dovedit doar o impresie. E drept că, în anii aceia, Bruckner şi Mahler ocupau un loc predilect în concertele lui Mandeal. Anii ’80 aduceau integrala simfoniilor lui Bruc­kner înregistrate pentru Electrecord cu orchestra Filarmonicii din Cluj, o realizare cu totul excepţională. De-a lungul timpului, s-a dovedit însă că, la fel ca la toţi marii dirijori, dacă se poate vorbi de preferinţe, nu se poate în nici un caz vorbi de o direcţionare spre un anumit repertoriu sau spre anumite particularităţi stilistice în cadrul unei epoci de creaţie. Mandeal a dirijat cu egală măiestrie Mozart, Haydn, Beethoven, Schubert şi Schumann, Mendelssohn-Bartholdy (v. un ultim exemplu, în cadrul ediţiei din 2011 a Festivalului „George Enescu”), Verdi (Aida, Falstaff, mai recent, Stiffelio la Opera din Viena ş.a.), Puccini (Madama Butterfly), Wagner, Brahms (integrala creaţiei simfonice şi vocal-simfonice cu Filarmonica „George Enescu” din Bucureşti, 9 CD-uri), Enescu (integrala operei simfonice, 7 CD-uri, Oedipe la Bucureşti, dar şi în primă audiţie britanică la Festivalul de la Edinburgh, 2002, şi în primă audiţie în Italia – Teatro Lirico di Cagliari, 2005), Stravinski, Ravel etc. O trecere în revistă a repertoriului său, care cuprinde şi peste 60 de prime audiţii absolute, ar fi, fără îndoială, impresionantă. Mă număr printre cei care au văzut de la bun început în Cristian Mandeal un mare dirijor, iar caracterizările din deceniul al nouălea au fost confirmate pe deplin, printr-o carieră internaţională de anvergură: a dirijat pe patru continente, în 31 de ţări şi 24 de capitale. Ca dirijor (1987-2009) şi director general (1991-2009) al Filarmonicii „George Enescu”, a condus peste 20 de turnee internaţionale. A fost invitat în mod repetat la Staatskapelle Dresda şi Berlin, la Münchener Philharmoniker şi Hessisches Rundfunk Orchester – Frankfurt, la Santa Cecilia – Roma şi RAI Milano, la Orchestra Naţională Catalană – Barcelona, la Orchestra Halle – Manchester, unde continuă a fi oaspete permanent. A dirijat mari ansambluri simfonice, ca Orchestra Radio Bavareză – München, Filarmonica din Dresda, Royal Philharmonic Orchestra – Liverpool, Filarmonica Cehă – Praga, Orchestra Simfonică Portugheză – Lisabona, Orchestre Nationale de Belgique – Bruxelles, Israel Philharmonic – Tel Aviv, Northern Israelian Orchestra – Haifa, Orchestra Simfonică din Göteborg, orchestrele Filarmonicilor din Tokio, Helsinki, Monte Carlo, San Sebastian, Sofia, Belgrad, Zagreb etc.


Gesturile largi, patetice ale lui Cristian Mandeal nu sunt niciodată gratuite. Nu e excesiv de teatral nici în momentele de accentuată „teatralitate” ale discursului muzical. Gestul său corespunde întru totul concepţiei dirijorale – iar aceasta e cât se poate de apropiată de spiritul şi litera partiturii. Ceea ce, fără îndoială, reprezintă calitatea supremă a artei dirijorale. Marii dirijori sunt întotdeauna cei mai abili descoperitori ai individualităţii reale a partiturii cântate – şi adesea surpriza poate fi de proporţii. Iar mult întrebuinţatul termen de „viziune dirijorală” rămâne, în primul rând, un mod ideal de adaptare la spiritul muzicii interpretate, până la componentele cele mai fine şi mai greu de sesizat, dincolo de semnele reci gravate în partitură... În Simfonia „Manfred”, Mandeal a evidenţiat în modul cel mai expresiv din punct de vedere stilistic unitatea specială a discursului simfonic din această lucrare programatică a lui Ceaikovski, după poemul dramatic al lui Byron, terminată în septembrie 1885; farmecul ei romantic, dar prefigurând sub unele aspecte muzica modernă, bogăţia de imagini, vizionarismul, mozaicul de fragmente cu sugestie vizuală care se combină pentru a reda stările complexe ale eroului romantic; damnarea, remuşcarea, demonismul, înflăcărarea, fatalitatea, toate intrând în alcătuirea personajului desprins din mantia lui Faust. Într-o muzică extraordinară, fără îndoială influenţată de viziunile fantastice ale lui Berlioz şi mai ales de aspectele „revoluţionare” ale orchestraţiilor sale (deşi trecuse jumătate de veac), Ceaikovski urmează poetica romantică a dramei, care înseamnă combinaţie de elemente contradictorii. Dar firul conducător, nu doar sub aspect tehnic (tema lui Manfred, care revine în diverse veşminte armonice şi timbrale), echilibrul compoziţional trebuie aflate de dirijor, interpretarea lui Cristian Mandeal şi a Orchestrei Naţionale Radio fiind, şi din acest punct de vedere, entuziasmantă. Nu s-ar cuveni să remarc o partidă sau alta din orchestră, pentru că întreg ansamblul simfonic a răspuns exact şi cu nuanţele cele mai potrivite intenţiilor dirijorului, într-o lucrare de extremă dificultate atât tehnic, cât şi stilistic.


În aceeaşi seară publicul bucureştean s-a întâlnit cu pianistul rus Dmitri Alexeev, un solist de marcă, discipol al celebrului Dmitri Bashkirov. În interpretarea sa, Concertul în la minor de Grieg a fost ferit deopotrivă de excesele lirice din multe versiuni, dar şi de eventuale asprimi inutile, în partea a III-a, din dorinţa sublinierii materialului tematic de inspiraţie folclorică.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul