Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un poem inedit de Ioan Alexandru

        Ion Cocora





UNDE TE DUCI


 



Când începeam să-mi pierd urma


în vuietul mării furişându-mă evident


la margini pe plaja comună


apăru firul de lampă cu clopotul de gât


un sânge amar bătea în viaţa mea


unde te duci, unde vei ajunge?


Coşul plin de oase pe capul căutătorului


de roiuri în burta oraşului.


Cu o lopată în râpă acel ce renăscu prin mine


bietul meu tată umple şi acum căruţa cu prund roşcat


pentru temelia norocului.


Hamurile sunt vechi roase de ploi roţile tună


pe-un drum ce leagănă inima mea de lacrimile mamei


în pădure scoarţa pe fagi imită curgerea norilor


unde te duci?


Femeile în poale cu piciorul desculţ


frământă pământul lui iulie pline de sudoare


văd ţâţele lor furişat între sălcii


zumzăind în contac cu razele luminii


fântâna e linsă până la prund de seceta copitelor


obrazul ciurdarului


pleznit sub corzile prostiei


în troci de noroi împietrit se lasă noaptea


pe toarta ulciorului urma unei căpuşi zdrobită cu unghia


inima lărgind venele urcă în bucăţi sfărâmate pe fiecare


ca şi cum ochii mei ar străluci în călcâie


din praştia memoriei apăru steaua molâie


fugea buimac de cenuşe


în mijlocul capului apasă


ca mărul discordiei în nările alesei


Unde te duci unde vei ajunge?



 


Nimic mai potrivit într-un număr aniversar al „Luceafărului“ decât un poem inedit de Ioan Alexandru scris prin 1964-1965. Se ştie că autorul Infernului discutabil, după debutul în Steaua şi câteva apariţii consistente în Tribuna, a început să publice masiv în revista de pe bulevardul Ana Ipătescu. Acesteia îi revine un rol important în afirmarea lui ca nume de notorietate între poeţii tineri ai generaţiei ’60, promovându-l şi impunându-l cu consecvenţă în lumea literară. Îmi amintesc că de fiecare dată noaptea de după apariţia Luceafărului“ la Cluj, unde încă era student, se transforma într-o noapte albă, cu discuţii interminabile. Citeam şi reciteam poemele. Le întorceam pe toate feţele. Uneori, în câte o cârciumă de periferie, când se întâmpla să avem bani, la un pahar cu vin. Alteori plimbân­du-ne până în zori pe străzi sau poposind pe Dealul Feleacului în preajma unui foc. Un astfel de „nărav“ nu l-a pierdut nici după ce s-a mutat la Bucureşti. Ori de câte ori urma să-i apară vreun grupaj de poeme îmi dădea de veste, fie printr-o scrisoare, dacă o ştia din timp, fie printr-o telegramă, încât în zorii zilei cu pricina mă trezeam că îmi bate la uşă cu revista în servietă. Ceremonialul în continuare rămânea neschimbat. Lecturi repetate, discuţii, proiecte, promisiuni că ne vom vedea şi coresponda mai des. Recunosc că, în ceea ce priveşte corespondenţa, eu nu de puţine ori mă găseam în culpă. Întârziam câteodată nepermis de mult cu răspunsurile. Ceea ce îi provoca nelinişte şi supărare încât nu ezita să mă mustre cu asprime. Cum procedează şi într-o epistolă din 3 aprilie 1967: „Să te fi supărat pe mine în aşa hal de nu mă învredniceşti cu câteva rânduri. Am aşteptat să-ţi anunţi venirea aici fiind singur acasă atâta vreme. Or te-ai săturat de prezenţa mea în preajma ta, ori ai alte pricini necunoscute mie care îţi ţin graiul mut. (…) Cu părere de rău că nu mi-ai dat atât de preţioasa ta mână de ajutor am dat editurii, fiind nevoit, volumul cu poemele pentru reeditare“. Când ne întâlneam însă, uitam de „impasurile“ ivite în comunicarea noastră. Bucuria revederii se consuma sub semnul unei stări de spirit incendiare, pătimaş, cu gânduri rostite răspicat, adesea contrazicându-ne asupra unor autori şi lecturi, fără ca niciunul dintre noi să bage de seamă cum se duc orele şi că se apropie noaptea şi va trebui să alergăm spre gară pentru a prinde trenul de întoarcere la Bucureşti. Poate mulţi vor fi tentaţi să se întrebe: de ce atâta nebunie pentru câteva poeme tipă­rite pe o pagină de revistă? Adevărul e că, la acea vreme, revistele, pe lângă că erau citite, aveau şi puterea să asigure faimă unui scriitor. Dacă un poet tânăr, de pildă, tipărea trei-patru pagini de poeme în „Luceafărul“ (şi exemplul nu e singular, căci şi debutul lui Nichita Stănescu în Tribuna a avut o rezonanţă naţională), devenea mult mai cunoscut decât un poet tânăr de astăzi, să zicem, la fel de talentat, după ce publică o duzină de cărţi. Scrisorile şi telegramele primite de la Ioan Alexandru în acei ani depun mărturie tocmai despre tensiunea la care se trăia şi visa întru literatură. Îmi pare rău că am scris aceste rânduri contracro­nometru şi nu am reuşit să găsesc o scrisoare care relata tocmai despre bucuria pe care i-a produs-o publicarea unor poeme în „Luceafărul“. Mă consolez totuşi cu speranţa că, acolo unde se află acum, se va bucura la fel de tare citindu-şi un poem de tinereţe nu în altă parte, ci în chiar revista care l-a primit în paginile ei cu generozitate şi încredere în harul său.


 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul