Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Căutam la Luceafărul chiar destinul meu

        Gabriela Melinescu


Revista „Luceafărul“ a însemnat foarte mult pentru mine – acolo, în locul de la mansardă al unei case vechi de pe bulevardul Ana Ipătescu, mi-am întâlnit destinul, adică: Poetul, Poeţii şi Poezia. Acolo am înţeles mai bine că a crea era actul însuşi al vieţii, adică a dărui, a transmite viaţă, „căci opera spiritului venea din opera trupului, a cărnii, împărţind natura lor – dezvoltând acel instinct de imortalitate care conduce tot ce există. Pentru că trupul precede gândirea.“ (Rainer-Maria Rilke)


La „Luceafărul“ am lucrat ca redactor la secţia de jurnalistică, împreună cu draga mea prietenă, prozatoarea Sânziana Pop, şi apoi la cea de poezie, împreună cu colegii şi prietenii: Ion Gheorghe, Grigore Hagiu şi Dorin Tudoran. Am lucrat mulţi ani, până la plecarea mea din ţară, legal – pentru a mă căsători, în Suedia, cu editorul Rene Coeckelberghs.


Auzisem despre revista „Luceafărul“ (purtând numele unui poem de Eminescu) pe când eram la liceu – aveam şaisprezece ani şi eram preferata profesoarei de limba română, doamna Demetra Sânzianu (mama pictorului Mihai Sânzianu şi prietena familiei Arghezi) şi a profesorului de latină, dirigintele nostru, Aristide Pârcălăbescu – amândoi făceau ore speciale în care elevii citeau creaţiile lor în faţa clasei. Profit de ocazie aici ca să le mulţumesc şi postum, din toată inima – pentru căldura şi generozitatea şi competenţa pe care au avut-o pentru mine şi alţi colegi care erau foarte interesaţi de creaţia literară: poezie, proză şi traducere (mai ales din latină) de-a lungul anilor, la faimosul nostru Liceu „Gheorghe Şincai“.


Am cunoscut redacţia când prozatorul Eugen Barbu era redactor al revistei şi poetul Mihu Dragomir se ocupa de lansarea poeţilor la rubrica „Steaua fără nume“, nume dat după titlul piesei lui Mihai Sebastian. Sigur că se cereau mereu poezii cu teme din actualitate şi poeţii care în­tr-un fel reuşiseră să scrie câte un poem despre „visul luminos al comunismului“ fuseseră publicaţi imediat în frumoasa colecţie de poezie purtând acelaşi nume: „Luceafărul“. De poezie se ocupau Theo­dor Balş şi Mihai Negulescu, care mă bătuseră la cap cu sfaturi cum să scriu – recomandându-ne la toţi să cunoaştem viaţa şi să ne ducem în fabrici şi uzine ca să ne inspirăm din creaţia clasei muncitoare.


Rubrica „Steaua fără nume“ era cea mai citită – era vorba de a prezenta mereu ceva nou în poezie –, un suflu nou, împrospătat şi de strategiile diferite de a fi „actual“, dar totuşi într-un fel propriu, sincer, dez­interesat.


Mari poeţi (care au rezistat până în zilele noastre) debutaseră la această rubrică şi apoi în Colecţia „Luceafărul“.


Eu căutam la „Lu­ceafărul“ chiar destinul meu: Poezia însăşi şi Poeţii ei, ştiind din instinct că mi se va da totodată şi ceva în plus – acolo i-am întâlnit pe Cezar Baltag, Marin Sorescu, Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, Cezar Ivănescu şi mulţi alţii – în plus chiar pe Nichita (Stă­nescu) în carne şi oase, cu o aură de frumuseţe şi de seriozitate peste întregul trup. Citisem deja la cenaclul de la Casa Scriitorilor cu mare succes, fusesem publica­tă la „Steaua fără nume“ cu poeme considerate foarte originale despre iarba de la Birkenau, după citirea unei cărţi documentare despre Holocaust. Apoi poetul Demostene Botez scrisese un articol mare cu titlul Eureka! Dar poemele mele zăceau încă pe masa de lucru a lui Mihu Dragomir şi el va muri ceva mai târziu tot încercând să scrie o prezentare care nu se închega. A fost mai bine, şi mai târziu, în 1965, criticul Gabriel Dimisianu (care locuia împreună cu soţia lui, Geta, la subsolul casei vechi, lucrând la „Gazeta Literară“) va scrie o prezentare excelentă la cartea mea de debut Ceremonie de iarnă, carte pe care am recitit-o (cu ocazia acestui articol de aniversare a „Luceafărului“) găsind-o plină de energie adolescentină, fără compromisuri şi cu un profil distinct de poet care va sta deja ca un pom tânăr pe propriile sale picioare sau rădăcini. Aşa se va prezenta şi superba carte de debut a Ilenei Mălăncioiu, Pasărea tăia­tă, publicată la altă editură, cu care ocazie am cunoscut-o pe strălucita poetă şi prietena mea eternă de poezie şi de destin. Dar să mă întorc la întâlnirea cu Nichita – se oprise pe culoarul lung de la „Luceafărul“ –, uşa era deschisă la camera în care eu ascultam plictisită sfaturile lui Nicolae Stoian, mai exact criticile lui. Nichita se uita la noi fumând. Când am ieşit, nu ne-am salutat, pentru că nu vorbisem niciodată. Nichita m-a strigat tocmai când coboram scările şi m-am simţit bine după criticile lui Nicolae Stoian. A dat mâna cu mine – fusese la cenaclu când citisem şi eu, era amabil şi politicos –, m-a întrebat dacă sunt ocupată, am răspuns că eram într-o echipă de baschet şi apoi, după antrenament, mă voi duce cu colegii să dansez. Părea dezamăgit, apoi, surâzând, îmi spusese, puţin ironic, că dansul e o formă de îmbrăţişare – mă înroşisem pentru că nu mă gândisem niciodată la asta. Această amintire m-a obsedat şi m-a făcut să nu mai spun nimănui ceea ce fac, nici măcar dacă scriu sau nu, dacă sunt fericită sau nefericită – şi bineînţeles că dansul a căzut de pe piedestalul vieţii mele, ca şi intensa activitate sportivă, rămânându-mi numai scrisul, cititul, desenatul şi cântatul în marele cor al Liceului Şincai, dirijat sublim de profesoara noastră de muzică Victoria Motora.


Cred că a existat un spirit comun de creaţie la revista „Luceafărul“ – treptat au venit alţi şefi – când eu am devenit redactor au fost şefi: Ştefan Bănulescu, poetul Virgil Teodorescu apoi, în perioadele cele mai creative – şi la urmă perioada cea mai grea, când am fost mutaţi la Casa Scânteii, cu arhitectura ei stalinistă şi cu Nicolae Dragoş ca şef...


În afară de prietenii şi colegii mei numiţi până acum, îmi plăceau Sami Damian şi Georgeta Horodincă, apoi criticul Dan Cristea (ce minune că a luat conducerea în mânile lui acum!), poetul Dan Laurenţiu şi prozatorul de mare talent Nicolae Velea. Am amintiri bune şi despre Marin Sorescu, care scria cronică literară la „Luceafărul“ şi care mă debutase şi el mai înainte cu un grupaj de poeme, la prima formă a „Vieţii studenţeşti“ lucrând împreună cu poeţii Adrian Dohotaru şi Nicolae Dragoş. Pentru mine, cel mai fermecător „personaj“ a fost Virgil Teodorescu (sau Virgilică). Era copilăros şi ludic, ca un adevărat poet suprarealist – ne trimetea, pe mine şi pe Sânziana, să scriem reportaje despre mare, la Cobadin – Constanţa, locurile copilăriei sale, să scriem despre pescari şi peşti, completând el însuşi cu nume şi competenţă, dar şi cu spirit de joc ceea ce credea el că lipsea din documentarea noastră. Nu m-a obligat niciodată să scriu un articol de fond, aşa cum făceau alţi şefi, completând ei însişi, la cererea cenzurii, numele: Partid, Comunism sau Ceauşescu. Nu ţipa la noi şi nu ne critica, era plăcut, cu mult humor, nu l-am văzut niciodată înfuriat, păstrând ceva din timpurile copilăriei magice în vecinătatea mării pline de peşti şi a tinereţii angajate pentru idealuri de care mai târziu, poate, s-a dezis. Virgil aprecia foarte mult (ca şi domnul Ivaşcu la „Gazeta Literară“) reportajele mele şi ale Sânzienei, toate angajate ecologic deja în acel timp – Sânziana continuând splendid şi cu foarte mare succes programul de atunci în celebra ei revistă „Formula As“.


Cred că revista „Luceafărul“ rămâne în conştiinţa publică, cum am spus la început, prin încurajarea impulsurilor creative, în vederea dezvoltării unui instinct al imortalităţii în fiecare tânăr care vrea să dea ceva altora, printr-un fel de altruism – afirmându-se totodată printr-o operă care rămâne ca document de viaţă a unui timp.


Cred şi sper că revista „Luceafărul“, în noua ei formă (pe care n-am văzut-o, ci numai am citit despre ea!), şi noua conducere va exista şi rezista oglindind timpul şi creaţiile multor generaţii de tineri creatori. Mă simt fericită şi mândră că am debutat la „Luceafărul“ şi am lucrat ca redactor, împreună cu mari scriitori care au supravieţuit glorios până la această fericită aniversare. La mulţi ani!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul