Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Exprimare și exprimat

        Dan Cristea

Poet de zile mari şi mut, altfel, în zilele obişnuite, Eugen Suciu reapare în peisajul poeziei de azi cu un poem de 92 de versuri, intitulat Motanul, volumul în întregul lui, cu mai multe traduceri, fiind foarte frumos editat şi ilustrat de Mircia Dumitrescu. Versurile, nu din cele mai obişnuite, ar putea oferi prilejul unei mici incursiuni în jurul poeziei, plecând chiar de la tema, de la subiectul lor, căci, de pildă, în tradiţia poeziei engleze şi, mai ales, scoţiene, există ceea ce se cheamă „animal poems“, poeme despre animale. Blake, care scrie, printre altele, despre tigri, miei, cai, scrie şi un poem despre doi câini, unul aparţinând unui om bogat, altul unui plugar, pa­tru­pedele vorbind despre stăpânii lor, pe care îi caracterizează. Poezia modernă însă, după cum ştim, până la un Ponge probabil, care întoarce foaia, se fereşte de lucruri, de teme, de conţinuturi, concentrându-se pe expresie. Reverdy, nu mai departe, afirma că poetul „nu are niciun obiect“, consumându-se pe sine.


Poet abrupt-metaforic, cu un stil aforistic şi discontinuu, construindu-şi versurile pe nuclee imagistice şocante şi, într-un fel autonome, Eugen Suciu cultiva şi el,  şi mă refer aici la primul volum al autorului, Bucuria anonimatului (1979, republicat, într-o ediţie revăzută, în 2011), „poemul scris de poem“, mărturisind eliptic că „mă străduiesc să fiu acea bucată/ care să-şi ajungă sieşi“. În noile versuri, poetul părăseşte, cel puţin pe moment, subiectivitatea autistă, plecând, în construcţia poemului,  de la un obiect al lumii obiective. Imaginea motanului, transformată în obiect poetic, e acoperită de numeroase detalii realiste. Este negru, pufos, cu ochii verzi, are mustăţi lungi, de husar, se cheamă Eustache şi se duşmăneşte cu Frida, probabil o căţeluşă, e independent, deschizând uşa de unul singur, cu capul, şi mai e, în plus, bătrân şi somnoros. Predicatul acesta, din urmă, e sugerat de poet cu mare fineţe, atrăgând atenţia asupra calităţii metaforei, deopotrivă tandră şi evocativă: „şi cu un grăunte din somnul lui/ învelea luminile/ din staţia de tramvai/ ca să nu-mi bată în ochi“. Rămânând la acest aspect, al calităţii remarcabile a metaforei, să remarcăm şi îmbinarea imagistică dintre elementul auditiv, sonor şi cel tactil. Astfel, aşezat pe un scăunel, motanul suflă într-o trompetă – am trecut deja, din amănunte inspirate de real, în fantezia irealităţii – din care scoate „un vuiet monoton/ şi câlţos ca lâna de oaie/ rămasă toamna pe câmp/ în scaieţi“.


Poemul e construit pe câteva alternanţe. Mai întâi, alternanţa temporală, dintre folosirea timpului trecut şi a timpului prezent. La trecut, se evocă mai ales atribute antropomorfice, privind înzestrările şi relaţiile cu acest animal fantastic. De exemplu, era prietenos, se putea fuma împreună cu el o ţigară la aniversări, dar cădea uneori în crize melancolice. Divinitate a casei, se arăta precum un „zeu imprecis cumsecade“. O altă alternanţă, de care am pomenit deja, e aceea dintre registrul descripţiei realiste (efectuate, în genere, la timpul trecut) şi registrul în care evoluează creatura fantastică, ireală (prezentul fiind, în acest caz, timpul predilect). Nu e greu de obervat totuşi lucrul de căpetenie din versurile lui Eugen Suciu, şi anume faptul că poetul alternează de-a lungul poemului lumea obiectivă cu lumea sa interioară. Eustache, motanul care vorbeşte la pesoana întâi, devine astfel din obiect subiect, un alter-ego, un purtător de cuvânt în ce priveşte opţiunile retorice, o conştiinţă poetică a cărei primă trăsătură ar fi intransigenţa. Adagiul lui Verlaine („Prends l’eloquance et tordslui son  cou!“) e transformat, deformat şi încorporat în montura unui „alfabet“ propriu („cu nişte litere mici/ ca puricii/ şi de neînţeles“) din care poetul îşi face emblemă şi stindard: „- am jucat totul pe o carte/ zicea eu nu mai scriu cu cuvinte /scriu numai cu alfabetul ăsta/ e mai sigur aşa/ ţâşnesc din tufişuri/ şi strâng caleaşca de gât/ da da e mai sigur aşa“.


 O artă poetică în care s-ar putea citi dorinţa de a renunţa la excesul emotiv, precum şi la limbajul ori prea facil ori prea ornat. Amuzant pe alocuri, poemul e, în esenţă, unul grav. 


Colocviale, uşor narative, neocolind nici umorul, cu variantele lui, nici expresiile familiare sau lejere, poemele lui Horia Gârbea, prin care trece adesea umbra dramaturgului, atrag atenţia, pe de altă parte, prin conţinuturile lor grave, câteodată chiar neliniştitoare. Tehnica expresiei, aparent fără mari secrete, mizând pe construcţie şi nu pe metaforă, contrazice într-un fel exprimatul, căci acesta ţine, în genere, de natura misteriosului, a paradoxalului, a ambiguităţii ori a problematicului.


Nu mai departe, în poemul care dă titlul volumului (să se remarce, deopotrivă, şi ironia la adresa „trecutului sărbătoresc“), trei slujbaşi ai cimitirului şi, implicit, ai morţii, tâmplarul, groparul şi popa, clienţi ai cârciumii din sat, îmbătrânesc iremediabil, transformându-se în nişte zdrenţe umane, în timp ce, într-un teribil contrast cu ei, Vasile, cârciumarul, parcă întinereşte, dobândind forţe neştiute. Tonul poemului e declamativ-jovial, cititorul e luat drept martor al întâmplărilor, detaliile de viaţă oferite sunt realiste până la un punct. Aşadar, ce vrea să spună autorul cu această „istorie“, asamblată foarte ingenios, şi care eludează motivele pentru care lucrurile se petrec într-un asemenea mod inexplicabil? Să fie vorba de o veselă antiteză între cimitir şi cârciumă, între moar­te şi viaţă? Să fie doar ironia referitoare la un „trecut“ (popa, tâmplarul, groparul), care numai sărbătoresc nu este, pus în contrast cu un „prezent“ (Vasile cârciumarul), straniu revigorat? Astfel de supoziţii sunt, fireşte, legitime, nu se exclud, dar lor li se mai adaugă cel puţin una. La finalul poemului, ni se comunică, aproape în treacăt, într-o bine dozată surdină, faptul că unii săteni l-ar fi văzut pe Vasile zburând peste sat aidoma unui liliac. Micul amănunt deschide portiţa unui registru diferit de interpretare, realitatea plonjează astfel în supranatural, în fantastic, metamorfoza ducându-ne cu gândul la o poveste cu vampiri.


Atracţia pentru domeniul „horror“ nu se mărgineşte doar la acest poem polisemic, gustul pentru macabru, violent, sângeros putând fi reperat şi în alte compoziţii ale lui Horia Gârbea. În „Câinele alfa“, de pildă („nu se mai cunoaşte ce blană/ rup dinţii ce sânge/ se bea la mijloc“) sau în „Păianjenii din iunie“, povestea unui avion fantomă, care zboară fără a face niciun zgomot, având la bord 135 de pasageri transformaţi în schelete. Subiectul ne aduce aminte de legenda corabiei-fantomă din „Olandezul Zburător“. Mai întâlnim, la Horia Gârbea, şi alte mijloace de a cultiva misterul sau de a provoca surpriza. De exemplu, titlul incitant al unui poem  („De ce păianjenul urcă pe zid“) nu are, aparent, vreo legătură cu conţinutul acestuia, în care trei femei, cu părul negru, roşu şi galben, se pierd în mare, „fără să lase universului nicio speranţă“. Repetiţiile şi simetriile frecvente, întrebările fără răspuns, alăturările oximoronice, recursul la numere fatidice, trei, şapte, doisprezece („doisprezece copii în straie grele de gală poartă lumânările albe“ sau „au trecut douăsprezece clipe/ şi totul e în sfârşit/ adevărat liniştit înspăimântător“) au acelaşi rol, acela de a întări elementul insolit.


Mergând mai departe, pe firul exprimatului, să notăm că, în poemul „Infirmitate“, poetul se mărturiseşte a fi atins, şi el, de „boala de neocolit“ pe care unii o numesc postmodernism („nu poţi scăpa de ea/ cum nu poţi scăpa de moarte“). În vizită la Praga, în loc să gândească la ceea ce vede, poetul se gândeşte la literatură, la poezie. Cu alte cuvinte, semnele, reprezentările literare au prioritate, în cazul său, în faţa realului, accesul la acesta fiind unul mediat, filtrat de discursuri poetice anterioare. E vorba de ceea ce teoria a numit „denaturalizarea naturalului“. Nimic nu e inocent, capabil să producă bucuria noutăţii absolute, venim mereu, aşadar, pe urmele altora. Poemul însă spune toate astea printr-o frumoasă îmbinare de conceptual şi evocativ. Lucrurile nu rămân doar aici, pentru că, la drept vorbind, relaţia dintre realitate şi semnele care spun despre ea (la rândul lor, netransparente, traductibile, instabile) ar putea fi socotită ca temă majoră a multor poeme din acest volum.  O trecere în revistă ne va lămuri. Astfel, în „Somaţia“, un paznic trage cu arma, dar „victima“ nu e reală, ci e doar un „ecran“ care se pătează de sânge. Pata de sânge, semnul rănii, se transformă într-un alt semn, un fluture. În „Cum se anunţă o victorie“, şapte mesageri pleacă de pe câmpul de luptă să anunţe vestea obţinerii unei mari izbânzi războinice. În oraşul-capitală, ajunge însă numai unul dintre ei, al şaptelea, care, în locul primirii triumfale la care se aştepta din partea mulţimii, este taxat drept mincinos şi luat la întrebări. Oamenii din „ţara mică“ nu cred vestea despre „marea victorie“, sunt suspicioşi, mefienţi, cer dovezi şi semne în plus. Curierul victoriei le arată cicatricele de pe corp şi se jură să fie prefăcut de Dumnezeu într-o stâncă în cazul că ar minţi. Dumnezeu – „cine ştie de ce“ – îl transformă într-o „statuie de piatră uriaşă /care luminează noaptea până departe/ de parcă ar fi acoperită cu foc“. Legile poemului sunt aici, fireşte, paradoxul şi ambiguitatea. În „Sala tronului“, într-o sintaxă simplă, dăm, de altfel, peste câteva versuri emblematice în ce priveşte netransparenţa semnelor sau caracterul lor înşelător: „dar toate nu sunt/decât o pădure sub brumă/ un şir de movile albe/ sub care poate zac/ eroii putreziţi lângă/ marii laşi calcinaţi/ un şir de muşuroaie/ care ascund documentele lor amăgitoare“. Într-unul din cele mai izbutite compoziţii ale volumului („O să plec o să uit“), întâlnim, la fel, sugestia unui sentiment amar, de inconfort, de nesiguranţă, legat acesta de faptul că „semnele sunt prea puţine“, cum spune poetul, pentru a şti măcar ce se-ntâmplă chiar şi în „camera de alături“.  Concluziile poemului aparţin unui sceptic obişnuit cu aparenţele şi meandrele vieţii: „poate că nu există/ nimic dincolo/ de uşă// când uşa se va deschide/ nu trebuie să ne/ aşteptăm la nimic“. Atitudine însă care nu-l împiedică pe poet să-şi mărturisească perplexitatea („nu înţeleg nimic“) la „murmurul“, alcătuit doar din „câteva cuvinte“, care anunţă moartea, după cum nu-l împiedică nici să-şi exprime o îngrijorare tandră, de suflet liric care se emoţionează la semnele fragilităţii, faţă de ceea ce ar putea să ne facă surzi la „apele clipocind“ ori indiferenţi privind „cicoarea floarea aceea albastră“.


Un soi de exerciţii de parodie ori de pastişă superioară ar putea fi considerate tex­tele narative din ciclul Amintiri din închisoare. „Contele de Monte Cristo“, „Masca de fier“, filmul american de mare succes „Lanţul“ ar figura printre referinţele originale recunoscute. Dar dincolo de latura amuzantă sau captivantă a povestirilor, mesajul exprimat de Horia Gârbea e unul cât se poate de serios. Astfel, aproape fiecare dintre texte demonstrează, într-un mod subtil, pe un fond de umor şi de divertisment cu scenariu „horror“, faptul că semnele recluziunii, ale întemniţării sunt inutile. Zăbrelele, ghiulelele agăţate la picioare, masca de fier, chiar condamnarea la execuţie se dovedesc a fi accesorii superflue. Un simplu decor semnificând „temniţă“. Nu se poate scăpa, aşadar, dintr-o închisoare care e pretutindeni, precum un loc fără loc, atopic, căci celula din narativul lui Gârbea e, deopotrivă, o „pivniţă într-o veche pulberărie“, o gaură săpată în pământ sau în zidul gros al clădirii, o cetăţuie deasupra mării. Două lucruri, după cum ni se sugerează, sunt sigure, irevocabile: destinul sau Vocaţia, precum şi faptul că singura evadare posibilă e evadarea în sinele propriu. Astfel nu e întâmplător că într-unul din poemele „lirice“ din volum, înţelegând prin asta poemele care exprimă eul,  e descris un peisaj oriental, cu o pagodă care se oglindeş­te în apele lacului, un loc al liniştii, al tăcerii şi al contemplaţiei, în care întrebarea practică „unde mergem“ nu-şi află rostul. Mergem, altfel spus, spre noi înşine. Precum apele înşelătoare, poemele lui Horia Gârbea sunt pline de surprize în această confruntare din­tre exprimare şi exprimat.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul