Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Familia SF

        Radu Voinescu

„În generaţia mea, cel puţin – scrie Mircea Opriţă într-o carte prea puţin cunoscută şi comentată până acum, Cronici de familie, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008 –, rolurile «exegeţilor» anticipaţiei păreau să se profileze, cu ani în urmă, cam în felul următor: Cornel Robu – teoretician, subsemnatul – istoric al domeniului, iar [Voicu] Bugariu, care făcea recenzii de carte (inclusiv de carte anticipativă) în redacţiile revistelor Astra şi Luceafărul, dar începuse la un moment dat să arate interes pentru SF-ul privit ca fenomen socio-cultural mai curând decât în latura producţiei sale comentate sub aspect literar, anunţa un sociolog al anticipaţiei.”


Cu amendamentul pe care chiar autorul îl include, referitor la orientarea lui Voicu Bugariu, ce avea să mai suporte o schimbare, ulterior, înspre latura de „tipologie culturală”, lucrurile s-au petrecut chiar aşa, Mircea Opriţă devenind cel mai important istoric al anticipaţiei româneşti, lucrarea sa, masivă, Anticipaţia românească (ediţia I, 1994, ediţia a II-a, 2003, cu o ediţie definitivă, în 2007, purtând titlul Istoria anticipaţiei româneşti) constituindu-se într-un reper fundamental pentru istoriografia literară românească. Ea completează amplu, la un nivel critic şi analitic de un remarcabil profesionalism, cu acest capitol, indispensabil, dar, de regulă, ignorat sau rău înţeles de ceilalţi istorici (cu o singură, dar notabilă, excepţie, Istoria lui Marian Popa), tabloul general al evoluţiei literaturii române.


Cronici de familie (rezultă un dublu joc al parafrazării în acest titlu, combinaţia între Cronici marţiene, de Ray Bradbury, şi Cronică de familie, de Petru Dumitriu, deşi am impresia că autorul, după cum avertizează în textul introductiv, l-a avut în vedere numai pe al doilea) este un volum care grupează comentarii critice – cronici, cu un alt cuvânt – la cărţi de anticipaţie apărute după anul 2000 în România. Considerând că ediţia finală a Istoriei anticipaţiei româneşti nu mai absorbea acest capitol, Mircea Opriţă s-a gândit, astfel, la un volum de sine stătător: „Specia cronicii îmi permite accesul la o formulă de articol diferită de cele ale investigării istorice şi trebuie să recunosc că m-a tentat, în raport cu materialul cel mai proaspăt al genului, mai mult decât ar fi făcut-o articolul istorico-literar în serviciul unui profil de autor”.


Aceasta ne poate spune, între altele, că aceste culegeri de cronici pot fi, mai cu seamă atunci când tratamentul materialului depăşeşte cadrul mai friabil al întâmpinării, nu doar o formulă inspirată şi interesant de urmărit la lectură, ci şi un ajutor preţios pentru cei care se ocupă de studii literare, de istoriografie, de alte modalităţi de abordare ale unor autori, perioade, curente, genuri etc.


Ca istoric literar, Mircea Opriţă se integrează perfect într-un tipar călinescian, pentru că, în ceea ce-l priveşte, istoricul este secondat permanent de un critic redutabil, îndrăgostit de teorie şi subordonat ideii de estetic mai largi decât cea aferentă domeniului şi de un stilist ce poate face lesne trecerea de la un concept arid la materia sensibilă a unei cărţi. Nu mai vorbesc de faptul că Mircea Opriţă este el însuşi autor de romane şi povestiri, dar şi poet. Aşa încât, aceste cronici de familie (trimitere la caracterul oarecum închis al SF-ului într-o literatură, nu numai într-a noastră, la aerul de familie al acestei întreprinderi care este scrisul în materie de anticipaţie, autorii şi admiratorii cunoscându-se între ei, menţinând legături strânse, în pofida distanţelor geografice şi a divergenţelor care mai apar, urmărindu-şi unii altora activitatea, ca între membrii unui club cu regim exclusivist) se dovedesc, în realitate, mai mult decât simple comentarii de carte. Ele pun în temă cu dinamica genului, cu tectonica lui, cu mediul, cadrul general, ştiinţific şi literar, cu profilul unui autor sau al altuia, cu repere naţionale şi internaţionale în materie, cu mode, perspective comparatiste şi aşa mai departe.


Ce distinge literatura de anticipaţie post-2000 de ceea ce se scria înainte? O spune Mircea Opriţă, aducând încă un element pentru argumentul acestui tratament de sine stătător: „SF-ul actual încearcă în mai mare măsură decât o făceau autorii din alte generaţii formula unei rafinate sinteze stilistice, secretul constând în dozajul inspirat al unor ingrediente acceptate odinioară separat unele de altele”.


Scriitorii ale căror cărţi sunt discutate în Cronici de familie fac parte din generaţii mai vechi (Florin Manolescu, Voicu Bugariu, Horia Aramă, Mihail Grămescu, Liviu Radu – autor intrat în scena literară mai recent, la o vârstă mult distanţată de cea a debuturilor obişnuite, aşadar, atipic în această privinţă, dar cu un condei extrem de fecund şi de versatil), dar şi mai noi (Dănuţ Ungureanu, Sebastian A. Corn, Dan Doboş, Ana-Maria Negrilă, Ovidiu Bufnilă, Florin Pîtea, Lucian-Vasile Szabo, Radu Pavel Gheo, Victor Martin, Lucian-Dragoş Bogdan, Roxana Brînceanu, Cristian-Mihail Teodorescu şi alţii).


Aceasta în prima parte, cea mai întinsă, a cărţii, intitulată A fi sau a nu fi în cărţi. Cea de-a doua grupează, sub un titlu la fel de clasicizant-ironic, Cică nişte cronicari, analize asupra teoreticienilor, istoricilor şi cronicarilor de SF: Ion Hobana, Cornel Robu, Voicu Bugariu, György Görfy-Deák, Mircea Naidin, Laurenţiu Nistorescu. Merită subliniat interesul pe care îl exprimă faţă de cele două cărţi de teorie a SF-ului, publicate de Cornel Robu în perioada menţionată: O cheie pentru science-fiction şi Paradoxurile timpului în science-fiction, cărora le dedică ample şi entuziaste comentarii. Cornel Robu a conturat o estetică a literaturii de anticipaţie fondată pe conceptul de sublim. Pentru Mircea Opriţă, care cunoaşte cam tot ce se întâmplă în alte spaţii culturale în materie de SF, fiind mereu informat şi la obiect în această privinţă, contribuţia în materie teoretică a autorului român este de departe mai importantă decât a celor mai mulţi dintre autorii străini care au încercat să dea o teorie literară a SF-ului. Rămâne ca aceste cărţi să fie mai bine cunoscute şi comentate în cadrul esteticii şi teoriei literare generale.
Prin obiectivitatea cu care îşi tratează obiectul de studiu căruia i-a dedicat, practic, întreaga viaţă, Mircea Opriţă se dovedeşte, încă o dată, un critic exemplar.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul