Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Interiorul lucrurilor

        Simona Grazia Dima

Coperta cărţii de versuri semnată Simona Grazia Dima, Interiorul lucrurilor, reprezintă un panou pe care sunt incizaţi ochii stilizaţi ai unei bufniţe, preluaţi din creaţia sculptorului Constantin Antonovici (un fost elev al lui Brâncuşi). Acuitatea vizuală nocturnă a păsării menţionate este emblematică pentru specificul poetei care a fost hărăzită cu darul de a descifra prin bezna aparenţei, esenţa lucrurilor. Poetul, criticul literar şi traducătorul Simona Grazia Dima a găsit titlul cel mai potrivit pentru poezia pe care o scrie, întrucât lirica ei sondează profunzimile existenţei.


Simona Grazia Dima pendulează între aparenţă şi esenţă, într-un fel aparte. Tehnica ei de seducţie se dezvăluie în chiar poezia care dă titlul volumului. Poeta descrie un eveniment cotidian (în cazul de faţă, un aeroport internaţional), care îi conferă prilejul de a medita (aşteptând îmbarcarea) asupra abisurilor. Zborul/călătoria se desfăşoară, după cum teoretizează Mircea Eliade, în interiorul nostru, „în scăldătoarea ideilor prime”: „Dar interiorul lucrurilor? Fără asta nimic n-are rost. Apele mele/ adânci atunci le-aş cunoaşte (mă păstrez la umbră, sub cortina/ de flăcări). Ghemuit în lumină, voi vedea rostul şi chipul/ mişcării înseşi, ora se va umple de izvoare, va deschide-acei/ ochi pentru care-un regat consimte să ardă”.


În esenţă, dincolo de elementele primordiale se dezvăluie unitatea categorială  a lumii: „stăpân eşti numai pe adânc,/ pe incendiul lăuntric. Ha, ha! Locul unde/ focu-i totuna cu apa!” (Politeţe).


Poeta revine în cotidian, contaminată de platonism: „Mult din ce trăim aici este umbră,/ bogăţie-a tăcerii” (Într-o casă memorială). Credinţa că viaţa reprezintă un „joc secund” al ideilor pure o regăsim şi în poezia La braţ cu umbra.


Din acest motiv, apocalipsa se petrece în mintea noastră: „La rădăcina lumilor,/ un strop de sânge-i de ajuns/ să umple de crimă hăurile,/ hoituri obscure conduc universul/ spre sinucidere. Vei ţine în mână/ diamantul până ce, devenit cenuşă,/ va fi văzut ca diamant./ Abandonează-ţi mintea/ în humusul luminii care a pierit” (Abandonează-ţi mintea).


Universul imaginat de poetă pare o halcă de carne sângerândă, iar muzica sferelor, un vaier continuu. O poezie deloc feminină, rece, intelectuală ne solicită din plin.


Raza spiritului pur creează lumea din energie: „val iluminator şi adevăr, vibraţie”.


Un ciclu vag autobiografic urmăreşte destinul poetei, începând de la naştere, când ursitoare i-au fost flacăra şi fulgerul: „S-au întâlnit undeva cuvântul şi viaţa mea./ De la o vibraţie a pornit totul. Fulgerul/ mi s-a aplecat deasupra, s-audă./ (...)/... A tunat flacăra-n mine,/(...)/ ...S-a declanşat/ fiinţarea totală, au fost absorbite înglobate/ vrăjite până şi gunoaiele de pe jos” (Fulger).


Casa autoarei, „odaie cosmică”, reprezintă un imago mundi având un centru din care este posibil dialogul cu transcendentul (Mircea Eliade): „Când pătrund la mine-n odaie,/ găsesc toate lucrurile-n proiect –/ peisaj fabulos şi fantastic –/ pânze fâlfâind ca velele/ şi tablouri ce se pictează încă,/ de la sine, un ocean în creştere,/ mai are un pic şi se va înălţa-ntre nori,/ împreună cu pă­mântul întreg” (Casa unui poet).


Ocean şi Dum nominalizează cu aspră tandreţe oraşele: natal, Timişoara, şi pe cel de adopţiune, Bucureştiul.


Din perspectiva eternităţii, viaţa literară reprezintă un câmp de luptă. Postumitatea poetului durează cât timp este citit: „Cine­va-ţi va găsi inima pe câmpul de luptă şi se va gândi/ să alerge cu ea s-o salveze. Vei fi poate mort./ Din întâmplare citit, cineva-ţi va desprinde, din împletirea/ culorilor, felul special în care-ai cunoscut fericirea” (Zăpadă topită în inimă).


Solidaritatea poetică se construieşte pe un ideal van: „Dar toate astea – pentru acele cuvinte căzute-n bulboană/ la fundul mării, da (...)/ pentru cuvântul singur, cu sunet lăuntric,/ al meu şi al tău, care ne uneşte, în pofida noastră,/ în tabloul nepictat de nimeni, nevăzut şi dus” (Iubirea dintre poeţi).


În esenţă, există două universuri paralele, unul în care aerul devine apă: „Dacă îm­ping, un pic mai tare doar,/ palmele-n aer, să mă apăr de aripi şi zimţi,/ prind fără voie, un fruct, un peşte,/ din marea de belşug” (Ocean), celălalt, în care norii devin pământ: „Mai sus de nori sunt, de mulţimea lor fraternă. Pe măsură ce mă înalţ, ei se fac de pământ. Pământ zburător. E felul meu de-a înţelege zborul. Pentru tine, prieten fulgurant, pământu-i pământ, norul, nor” (Interiorul lucrurilor).


Acestor trei lumi paralele, poeta chiar le dedică o poezie: „Nu trebuie decât să cazi la porţi/ şi să asculţi adevărul cu trei tulpini/ cum creşte din zarea lărgită” (Treime).


Urcând din esenţă în aparenţă, poeta se confruntă cu o societate cu valorile bulversate: „Mă plimb prin parcul zburătăcit de vântoasă,/ manelele-s mai puternice ca oricând,/ în loc de aer îţi intră-n nări anestezic,/ să te facă să suporţi minciuna,/ să nu-ţi mai fie dor de adevăr” (O plimbare în parc).


Salvarea râmân esenţele şi poezia.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul