Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Sărăcie cu paiete şi sclipici

        Constantin Stan

Primul lucru care îti sare în ochi când te uiţi ceva mai multă vreme la „cutia cu maimuţe“ este sărăcia. Dar o sărăcie cu ştaif. De lux. Pentru că nimic pe lumea asta nu fură mai mult ochii decât televiziunea. Ea îmbracă în veşminte cu paiete şi sclipici pauperitatea pe toate palierele ei: socială, politică, morală, intelectuală, financiară. Pentru că la televizor nu contează ce spui, cum spui, ce susţii, ce impui, ce transmiţi. Important e să apari. Ori să apară.


Dacă, proşti cum eram, am crezut că televiziunea înseamnă informaţii plus imagini, televiziunile noastre ne-au scos din cap aşa ceva. Fundamental, televiziunile noastre sunt vorbe şi foarte puţine sau cam aceleaşi imagini. Cu unii dintre anonimii care însoţesc de exemplu ştirile despre legi, statistici, barometre de opinie (ceva de „masă“, aşadar) m-am şi împrietenit, apar ca ilustraţii ale materialelor precum Andreea Esca la „Ştiri“, seară de seară: „uite-i p-ăia doi adolescenţi de la Romană“ – înseamnă că-i vorba de ceva legat de tineri, iar mămăiţele cu sacoşelele, filmate din spate, au devenit simbolul televizoristic pentru „calitatea vieţii“, scumpiri, pensii, criza de medicamente sau „Noi în Europa“. L-am văzut acum – în plin scandal post „Cupa Davis“ – de atâtea ori pe Ilie Năstase ieşind, împreună cu soţia, dintr-un hotel încât am strania senzaţia că familia Năstase asta face tot timpul: iese din hotel, face doi paşi şi se întoarce spre a ieşi. Iarăşi. Şi iarăşi. Şi iarăşi. Cam la fel se întâmplă şi la ştiri: acelaşi personaj dă aceleaşi declaraţii, în acelaşi loc la toate posturile. După cum aceiaşi mascaţi forţează aceleaşi uşi, în aceleaşi magherniţe prin care zburătăcesc aceleaşi personaje. Nu numai imaginile sunt sărăcuţe. Uneori chiar şi cuvintele. Toate posturile de televiune la care m-am uitat eu marţi, 12 februarie a.c., au avut o ştire ce conţinea cuvântul „carambol“. Tooaaaate! Ceea ce vrea să însemne că biroul de presă al Poliţiei este deştept de îndată ce furnizează informaţii ce vor fi înghiţite pe negândite de şi mai deştepţii jurna­lişti. Cu puţină isteţime şi bazându-se pe sărăcia din televiziuni, oricine poate transmite orice mesaj vrea, cum vrea şi pentru cine vrea el. Dacă presa scrisă primeşte dosare gata făcute, transmise publicului ca anchete redacţionale, televiziunile primesc casete cu materiale numai bune de dat imediat pe post. Misterul casetelor primite şi difuzate, cu eroii de desene animate Remeş şi Mureşan, nu a fost risipit nici acum: cine le-o fi filmat, cine le-o fi dat nu se ştie şi, probabil, nici nu se va mai afla. Nu ştiu dacă e vorba de delăsare sau de intenţie, dar sub covorul peticit al lumii româneşti s-au pitit şi se mai pitesc multe gunoaie!


Cel mai bine se vede însă această sărăcie lucie a televiziunilor noastre cînd e vorba de personajele care ne bântuie casele prin intermediul ecarnului. Pe Teo Trandafir o poţi vedea, acum, la trei televiziuni deodată (cele două la care a fost îi redifuzează emisiunile, iar cea la care e acum ţi le furnizează ca pe noutăţi într-un „format şi o nouă prezentare“). Silviu Prigoană doar la rubrica Meteo nu a vorbit până acum, în rest îl poţi vedea tot aşa, live şi în reluare, pe câte patru-cinci posturi, la fel pe Ana Maria Prodan. Ce să mai vorbesc de obsesia naţională numită Gigi Becali! În sărăcie de invitaţi, realizatorii de emisiuni îşi invită colegii de redacţie sau de la alte posturi, astfel încât nu mai ştii dacă eşti la emisiunea lui Oreste cu Oreste sau la emisiunea cuiva care-l are pe Oreste invitat. Două psiholoage bântuie şi ele pe la toate televiziunile, chiar dacă una dintre ele are acum propria emisiune, şi îşi dau cu părerea pentru că, nu-i aşa, oriunde există o problemă există şi o problemă de ordin psihic!


Din păcate, în acest lanţ de aceleaşi figuri care spun aceleaşi lucruri s-au angrenat şi câţiva oameni altfel onorabili. L-am preţuit şi-l preţuiesc pe Tudor Octavian ca scriitor şi publicist, dar vreau să-i spun că a ajuns precum reclama de pe Giuleşti de pe vremuri „Nicio masă fără peşte oceanic“, adică „Nicio dezbatere fără Tudor Octavian“. Graţioasa şi telegenica Andreea Pora e şi ea mereu acolo, oriunde şi oricând cineva trebuie să îşi dea cu părerea, cu o consecvenţă care mă face să regret că am fost cândva adeptul emancipării femeii. În aceeaşi categorie, care face viaţa monotonă, plictisitoare, lipsită de curiozitate, infirmând condiţia primă a televiziunii – diversitatea de imagini – se înscriu Cornel Nistorescu, Cristian Tudor Popescu, George Pruteanu. Doar vă­zân­du-i, ştii ce vor avea de spus, ceea ce omeneşte e de înţeles: câte idei poate avea un om într-o viaţă?! Marin Preda spunea că te poţi considera fericit dacă ai una.

Dar sărăcia merge mână în mână cu lustrul minciunii. Cei mai mulţi dintre cei prezenţi la toate dezbaterile, la toate telejurnalele, la toate comentariile unor fapte au contracte ferme cu respectivele televiziuni, ceea ce îi obligă să execute ca în armată – întocmai şi la timp – ordinul primit. Nu aici e minciuna. Este dreptul oricărui post să îşi aleagă colaboratorii, să cultive anumite personalităţi. Minciuna e că ei ne sunt livraţi ca analişti obiectivi, imparţiali, datori să ne lumineze, purtători în spate ai poverii numite lumea românească. Şi singurii deţinători ai adevărului din societatea noastră. Transmiţându-ne acelaşi şi acelaşi mesaj seară de seară, ei nu mai jurnalism ci propagandă!

 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul