Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mahalaua unei intelectuale

        Adela Vlad

Georgiana Sârbu are o predilecţie spre zona marginalului, a kitsch-ului pitoresc.


Despărţiri este o carte de ficţiune despre un univers pe care îl etalase, cu talent de prozatoare, în Istoriile periferiei. Maha­laua bucureşteană a începutului de secol XXI e locuită inclusiv de o Bridget Jones autohtonă, o profesoară de literatură care, la cei treizeci de ani ai săi, vrea să se mărite. Despărţirile sunt o parte componentă a acestui plan de viaţă, o etapă în alegerea sau aflarea unui partener. Cu ironie, scriitoarea oferă în această carte un adevărat „manual de măritiş” („răbdare de Penelopă şi diplomaţie de Cleopatră, dacă vrei cumva să te măriţi”) care, cu siguranţă, ar exaspera-o pe Simone de Beauvoir. Nora e o tânără dezinvoltă, citită, care îşi taxează aspru alunecările de altfel asumate în patetism, dar care, cu toate astea, recurge uneori la un psihologism simplist, de genul: „am înţeles că fac parte din viaţa lui în clipa în care m-a prezentat prietenilor”. Iubirile se consumă în blocuri cu pereţi subţiri, în care intimitatea e un moft, scara e invadată de mirosuri de varză acră, iar manelele asigură un fond sonor cvasi-permanent. În apartamente, oamenii au pe jos linoleum care imită marmura, flori de plastic în vază şi mileuri pe televizor. Vecinul care repară Dacia 1310 în faţa blocului e un element emblematic al decorului. Totuşi, în ansamblul Ferentarilor, prezenţa lui strică, e deja excesivă, întocmai cum, la Muzeul Satului, exponatele, autentice luate în sine, puse laolaltă creează un efect paradoxal de artificialitate.


Scriitoarea nu-şi lasă personajele să evolueze, le încorsetează în plasa judecăţii ei aspre, definitive. Iată, de exemplu, un interlop: „Gică Suedezu era un tip cam la 52 de ani, cu o cămaşă neagră descheiată la trei nasturi care lasă să se vadă o cruce masivă de aur la gât şi părul grizonat de pe piept (...) avea nişte ciocate cu nişte boturi supradimensionate şi multe buzunare din care scotea ca un iluzionist tot felul de bijuterii”. Cele câteva replici ale personajului nu fac decât să confirme acest portret, ar putea foarte bine ca ele să lipsească fără ca imaginea iniţială să sufere vreo modificare.


Când alte personaje vorbesc în locul Norei, nu prea conving. Prietenele consolatoare, care îi dau, la despărţirea de Bogdan, sfaturi de bun-simţ, vorbesc în argou (pentru autenticitate), nu au un profil recognoscibil, ele apar pentru că e logic să existe, dar nu sunt cu adevărat. Tinerii doctori rezidenţi, în excursia cu trenul de la Bucureşti la Săpânţa, beau şi vorbesc vulgar – nimic mai realist –, scena este corectă, plauzibilă, doar că larma nu se aude, vânzoleala nu se simte. Într-o ceartă cu Vera, curtezana ce joacă temporar rolul de profesoară, Nora trece pe rând prin stări de încordare, exasperare, uimire, epuizare, fără ca schimbul de replici dintre personaje să justifice astfel de trăiri paroxistice. Conflictul de opinii se menţine la un nivel teoretic, personajele fac parte, formal parcă, din tabere diferite, de dragul tensiunii care ar trebui să se creeze.


Numai pentru că eroina ştie că povestea ei de dragoste e banală, că suferinţa ei e comună, că dorinţa ei de măritiş e cât se poate de firească nu înseamnă că istoria ei de viaţă devine memorabilă. Despărţirile eroinei lasă un sentiment pregnant de déjŕ vu.


O scenă plină de vitaliate, decupată parcă din Volver al lui Almodovar, e aceea în care fiica şi mama fac curat la mormântul fratelui, respectiv fiului, se lasă cuprinse de elanuri gospodăreşti (smulg buruieni, umplu sticle cu apă), neutralizând în felul acesta moartea.


Scriitoarea captează cu precădere imagini ale degradării, derizoriului, sordidului. O femeie îşi scoate în faţa blocului vechiturile, la vânzare: „lămpi, cărţi, telefoane cu fire atârnând, pantofi scâlciaţi, rame ciobite la colţuri”. Prin uşa întredeschisă a unui apartament de bătrâni se distinge „colţul unsuros al unei canapele”. Luxul, atunci când există (de exemplu, în mănăstirea – bordel din Giurgiu), e de un prost-gust ce frizează kitsch-ul.


Sensibilitatea Norei e ultragiată de mizeria mahalalei prin care se mişcă imperial, ca un fotograf occidental ce şi-a declanşat dispozitivul pe străzile Bombay-ului.


„La Progresu’, pe o băncuţă, o femeie îşi alăptează copilul. Alţi doi stau lângă ea. Tăcuţi, măsoară oamenii din jur cu sfială. După ce copilul s-a săturat, mama îşi şterge buzele cu un gest care trădează o anumită voluptate. De parcă ea ar fi supt.”
Când tac, personajele Georgianei Sârbu sunt autentice.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul