Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Rememorări dindărătul cortinei

        Ana Dobre

Cândva, Miron Radu Paraschivescu închina, în Balada păguboşilor, un imn păgubosului, „prezenţă ubicuă, permanentă, ineluctabilă”, specie întâlnită „oricând, orişiunde, în orice clipă”, „la orice oră din zi şi din noapte”. Păgubosul e din „tagma celor care dau, care fac, care trag, care-ndură, care nu trăiesc decât să dăruie, să se dăruie” (s.n.), „adevăraţi şi neostoiţi dumnezei”, „demiurgi şi eroi fără moarte”. Categorie eternă, el, păgubosul, se opune celeilalte specii, cea a profitorului. Lumea nu înaintează în rostogolirea ei eternă graţie profitorului, ci păgubosului, filozofie asemănătoare celei hegeliene care-l inspira pe Constantin Noica în utopia recunoaşterii, a relaţiei dintre învingător şi învins.


Sunt gânduri şi reveniri prilejuite de cartea lui Niculae Gheran, Arta de a fi păgubaş. Al treilea volum, Îndărătul cortinei, o altă cortină de fier ce separă aparenţa de esenţă încheie, cum precizează autorul, „fresca unei lumi apuse, aflate la graniţa dintre ce a fost şi ce ne-am aşteptat să fie”, între Epoca de Aur şi „Epoca de Arginţi”. Înţelegem că această cortină se trage peste momentul ’89, privirea îndărăt făcându-se din perspectiva noii democraţii originale. Nu doar nostalgia rememorării sau a evocării legitimează aceste confesiuni, ci, mai ales, ironia cu toată gama ei de nuanţe de la grimasa surâsului crispat la hohotul caricaturii. Autorul îşi fixează şirul rememorărilor pe hotarul dintre ficţiune şi nonficţiune, precizând că majoritatea evocărilor „poartă girul realităţii” în privinţa cadrului istoriografic şi topografic, mai puţin în privinţa celui onomastic, unde schimbările au fost justificate de/prin „structura tipologică a personajelor” care au depăşit „profilul arhetipurilor literare”.


În genere, viziunea autorului e atinsă de un pesimism ironic, explicabil prin detaşarea faţă de evenimente şi, implicit, prin sesizarea eternei rostogoliri a timpului.


Anii ’60 sunt evocaţi de memorialistul Niculae Gheran prin câteva personalităţi ale momentului cunoscute în mediul editorial, receptate subiectiv de un om aflat, la fel ca ceilalţi, „sub vremi”. Unele portrete, Constanţa Crăciun, de exemplu, au o anume lumină, căci autorul vrea să vadă omul din spatele funcţiei şi să demonstreze că oamenii pot face un sistem să fie suportabil sau insuportabil. Cadrul epocii de după Gheorghiu-Dej, acei ani de dezgheţ cultural, este animat de actori principali, dar şi de o liotă de figuranţi, „foşti brutari, mecanici, tipografi, şcolarizaţi intensiv şi reprofilaţi în activişti culturali”. Lor le revenea sarcina de a gestiona producţia de carte. Pe acest fundal se schiţează destine, se trasează drumuri şi cărări, se pun beţe-n roate urora şi altora, se luptă (fiecare) pentru existenţă. E o luptă îndârjită, pe viaţă şi pe moarte, cu tras de sfori şi trasuri pe sfoară, cu atacuri sub centură, cu trădări având ca miză nu numai notorietatea, ci şi veniturile materiale deloc neglijabile. Apar în această luptă acerbă tot felul de „oameni şi javre”: Leonte Tismă­neanu, Valter Roman, Leonte Răutu, Dan Baran şi Dan Grigorescu, Zaharia Stancu şi Miron Radu Paraschivescu, Eugen Barbu, N. Crainic, Ion Frunzetti, dl. Trancă etc., scriitori, „breaslă de solitari” despre care se zice „c-ar fi mai bine să nu-i cunoşti”, şi politicieni care se joacă de-a cultura.


Prin destinele sugerate în flash-uri ale unor oameni sub vremi, ca Simion Mehedinţi sau Nichifor Crainic, Petru Manoliu, mare speranţă interbelică a criticii literare româneşti girate de Lovinescu, sau, în alt context, Sergiu Celac, regăsim demonstraţii ale fragilităţii şi norocului în caruselul puterii. De portrete luminoase, în ciuda fundalului întunecat, se bucură D. Vatamaniuc, Constanţa Crăciun, „o doamnă”, care „respira o anume distincţie intelectuală” şi care, prin distincţia ei „naturală”, te determina „doar s-o respecţi”, nu, prin urmare, şi s-o iubeşti. Pe „atare teren minat”, Constanţa Crăciun era uşa la care se putea bate şi la care a bătut şi Tudor Arghezi pentru a fi reabilitat. Al. Zub, tânăr cercetător de la Iaşi, „personaj anacronic” pentru vremuri ca acelea, dar şi ca acestea de azi, poate, care „avea o puritate neobişnuită în priviri şi un zâmbet dezarmant, cu care abia îndrăznea să te contrazică sau să sublinieze o idee ieşită din comun (...) lăsând mereu comunicării o fereastră deschisă”, se profilează ca model de intelectual pasionat de cercetare. Lui i se datorează ediţiile critice Mihail Kogălniceanu, Al. Xenopol, V. Pârvan.


De portrete caricaturale, în tuşe şarjate, au parte Ion Moraru şi, mai ales, Dumitru Popescu-Dumnezeu, prezentaţi în mici medalioane din aceeaşi perspectivă a subiectivităţii relativizatoare. Autorul nu dă sentinţe, ci depune, în calitate de martor, mărturii pentru necesara evaluare critică a epocii. Dumitru Popescu-Dumnezeu, „tânăr orator”, provenit din me­diul gazetăresc, cu o „mare capacitate de adaptare”, „lipsit de umor”, incapabil „să se distanţeze de prostia oficializată”, dur cu subordonaţii, extrem de obedient faţă de „conducătorul suprem”, amestec de Moş Teacă şi caragialian „tânăr Mitică”, în care se decantează doza necesară de lichelism şi oportunism, manifestă „umilinţa omului deştept”. Gama apelativelor – Mitică, tânăr Mitică, Miticuţă, „dumnezeul presei şi culturii româneşti” – redă dimensiunea şarjării portretului unui om făcut responsabil de metamorfoza lui Nicolae Ceauşescu: „După mine, vina lui depăşeşte isprava plutonului de execuţie din Târgovişte, cândva scaun domnesc, devenit între timp scaun electric”.


Nu scapă de scalpelul incisiv nici Paul Goma, Nicolae Breban, Pompiliu Macovei, Ion Bănuţă, Gh. Pienescu. În ampla frescă apar ca actori în rol secundar sau ca figuranţi Aurel Mihale, Titus Popovici, Geo Dumitrescu, Gh. Tomozei, Fănuş Neagu, Marcel Gafton, Al. Piru, Vicu Mândra, George Călinescu, George Ivaşcu, I.D. Bălan în amintiri directe sau colportări din mediul literar. Un personaj pitoresc este Herşcu Rudel, o voce a prezentului, un fel de profet care stăpâneşte, în virtutea înţelepciunii, trecutul, prezentul şi viitorul. Este, probabil, un personaj cu cheie, o mască, îndărătul căreia se ascunde autorul însuşi sau unul dintre prietenii literari, devenit personaj literar în apele anonimatului. Sunt portrete în mişcare, în situaţii emblematice sau superficiale, în istorisiri ţinând de mica şi marea istorie. Este un mod de a sugera că, uneori, mica istorie scrie destine mai mult decât marea istorie. Niculae Gheran mizează de multe ori pe senzaţionalul din viaţa personalităţilor cunoscute. Este cazul lui George Călinescu, prezentat într-o imagine la ultimul curs, dar şi în pasiunea pentru o anume Sybil B., lumini şi umbre ale geniului, frământat şi el de eternele slăbiciuni omeneşti.


O pagină cu mare valoare documentară este relatarea morţii şi înmormântării lui Tu­dor Arghezi, cu toată organizarea şi fastul ge­nerat de propaganda oficială care confisca prestigiul unui mare poet. Alta despre posteritatea lui Liviu Rebreanu, după moartea căruia „corul sicofanţilor s-a întrecut în găsirea celor mai otrăvite invective” pentru a-l lapida pe „trădătorul de neam”, „cele mai turbate voci” fiind ale lui N. Carandino, Ion Caraion, Miron Radu Paraschivescu, Ion Călugăru, „oameni spălaţi, dar nu şi limpeziţi de zoaiele oportunismului”.


Sunt umbre pe pânza vremii care au devenit istorie şi fac parte din memoria culturală a naţiunii. Restituirea era o datorie.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul