Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un pumn de cenușă – adică o Renaștere

        Nicolae Coande

Puţini sunt cei care ştiu că Paul Vinicius este oltean. Născut la Craiova, acum (incredibil!) aproape 60 de ani, cu părinţi din zona comunei Cârcea, unde podgoriile dau struguri cu un parfum aparte, Paul este copilul soarelui şi al banchetului cu prieteni care-şi încordează lira şi îşi cheamă prelung muza la întâlniri la care, şireata, nu vine uneori. Paul Vinicius a devenit însă bucureştean prin ştampilă veche. Nu avea cum altfel, de vreme ce meseria tatălui l-a adus încă de la un an în Capitală – unde a şi rămas să respire aerul mitic/mitologic al cetăţii lui Bucur şi să devină seducătorul poet de mai târziu. Peste vâna lirică a zonei de naştere s-a adăugat la viitorul poet şi acea ironie muntenească, un răspăr de câmpie sudică, sub un cer tăios ca un brici nemţesc, toate bine aşezate sub o gamă sentimentală care face deja o şcoală în poezia românească. Nu întâmplător, poate, poetul se simte afin cu Virgil Mazilescu, născut la Co­rabia, dar afirmat ca mare poet tot în Bucureşti. Să fie votca mai specială acolo?


Vinicius a debutat destul de târziu, în 1998, cu volumul Drumul până la ospiciu şi reîntoarcerea pe jumătate, deşi a fost cursant serios al Cenaclului Universitas, coordonat între 1983-1990 de profesorul şi criticul literar Mircea Martin. La Universitas s-au format şi ilustrat poeţi care contează azi: Cristian Popescu, Daniel Bănulescu, Mihai Gălăţanu, Ioan Es. Pop, Iustin Panţa, Vasile Baghiu, Simona Popescu, Caius Dobrescu, Anca Mizumschi, Adrian Alui Gheorghe etc.


Venind târziu, Vinicius a convins pe loc: a luat Premiul de debut al USR şi al ASPRO. A recidivat rapid, după anii de aşteptare, cu Eclipsa (1999) şi a mai publicat un volum foar­te bine primit de critică, Studiu de bărbat (2002), dovedind că e un poet de gestaţie, deşi pare că scrie relativ uşor. Uşor, dar versurile sale au greutatea metalelor rare, ca şi efuziunea hidrogenului scăpat din butelia scafandrului aflat în preajma rechinului. E un aliaj suprarealist adesea în versurile unui poet care fotografiază nemilos cotidianul şi care trage realul în poeme-sepia, cu un puternic parfum retro. E şi ceva sentimental la modul lui Ienăchiţă în poezia acestui veşnic îndrăgostit de femei, veşnic în ceartă cu lumea, un fel de James Dean trecut de vârstă al poeziei noastre, poate cel mai cald prieten al poeţilor care, în cele din urmă, reuşesc cu toţii să-l dezamăgească. Un dezamăgit care nu disperă însă, un franctiror fără front şi fără adversari vizibili, aşa poate fi văzut şi în acest volum, Liniştea de dinaintea liniştei, apărut anul trecut la Tracus Arte, lansat în premieră pe ţară unde altundeva decât la Craiova. Poetul a fost invitatul meu la „Scriitori la Tradem” şi, înainte de lansarea de la Gaudeamus, ne-a citit poeme din volum cu acea voce de băutor de... poezie tare, plăcută auzului, în special în momentele când cuvintele mai dure se ciocnesc între ele în versuri niţel mai deocheate.


Un volum cu titlu aparent cuminte, în­ţelept, cuprinzînd însă poeme nu mai puţin şocante, uneori, în latura exprimării verbioase, cu acel aer suprarealist al legării cuvintelor într-un song melodios, melancolic, plin de o accentuată tristeţe virilă: „toate întâmplările familiei mele/ s-au consumat între verdele legionar/ şi roşul pecereu/ şi/ mai târziu/ gaura/ din steag.// am fost nişte oameni păguboşi/ dar cu un sistem nervos/ al naibii de sofisticat.// dimineţile dormeam/ după amiezile dormeam/ serile dormeam –/ numai nopţile erau ale noastre.// numai şi numai aşa/ am reuşit să le trecem pe toate,// priviţi-mă numai/ cum strălucesc eu/ aici/ în întuneric/ precum moneda/ unei lumi/ demult apuse” (scurtă istorie a eschivei). Un „om păgubos” este poetul şi acum, doar că „paguba” e transformată cel mai adesea în poezie de cea mai bună calitate, fie că îşi aduce aminte de părinţii dispăruţi sau de iubitele prezente, dar, vorba poetului, „strânse în braţele altora/ ca-n nişte spânzurători”. De altfel, poemele de dragoste sunt punctul forte al volumului său segmentat în opt capitole cumva tematice. Cel mai unitar, poate, din volum, capitolul ninalbertanina este un remember al vremurilor pline alături de o iubită acum dispărută, unde tonul elegiac, dar nu dolorist, se împleteşte cu „ataraxia” poetului în clipa când dragostea e doar o amintire literară şi un eşec numai bun de transformat în aurul poeziei: „am surprins azi-noapte soarele/ coborând din patul meu/ în picioarele goale./ avea trupul tău –/ iar eu/ nu că nu mai aveam inimă/ (că inimă aveam)/ numai că în loc de sex/ aveam doi papuci/ cu ciucuri roşii.// şi atunci a venit iarna/ şi atunci a venit primăvara/ şi atunci s-a întors fratele meu/ (marţianul)/ din planetele calde/ sub forma a doi papuci de casă/ cu ciucuri deosebit/ de roşii.// şi atunci mi-a trecut prin faţa ochilor/ femeia aceea albastră/ care seamănă cu tine/ atunci când te scoli din mine/ cu o lacrimă cât luna/ prelingându-se pe obraz/ coborând din patul meu/ în picioarele goale” (o noapte ca un picasso falsificat). Când nu este sedus de aura celei pierdute, poetul se cabrează aidoma personajelor lui Boccaccio şi din acest tremor iese poemul vibraţiei şi al setei după „forme”: „tu eşti o bucurie a respira­ţiei./ miroşi ca o pădure/ nedusă încă la biserică./ un trib întreg de zuluşi se ridică din tine/ îndată ce îţi desfac picioarele/ tu râzi/ tu spui vorbe porcoase/ tu ţipi la tavan/ parcă ai ţipa la cer/ în timpul unui atac aerian...” (coup de foudre). Însă poezia de dragoste a lui Paul Vinicius nu abundă în „răpiri din serai”. Poetul este mai degrabă un cavaler întârziat, autor şi subiect al acelui „amour courtois”, un galant cu ţigara în mână, cu sentimentul eşecului pe umeri şi care-şi expune fără teamă inima în turnirul dragostei. Bineînţeles, iese întotdeauna înfrânt – dar cu batista rămasă ca amintire de la iubită. De asta au fost „brevetaţi” cavalerii.


Nu mai puţin puternice mi se par în acest volum de revenire (au trecut totuşi nouă ani de la precedentul) poemele evanescenţei, cum le-aş numi, dacă acest evanescent nu ar fi deja o constantă, ca şi un halou al poemelor sale încă de la debut. Îmi voi permite să citez două în întregime. În primul, Vinicius face proba unui scepticism radical, în parte ca efect al rasei (sudicii nu sunt doar meridionali iuţi, cum au fost catalogaţi adesea, ci şi latini sceptici şi lucizi, pătrunşi de sentimentul finitudinii lumii), în parte ca efect al distanţării prin poezie de iluziile pe care ni le ţese viaţa. Este un poem al oboselii de viaţă (Vinicius este printre cei mai buni poeţi ai ratării – ca formă superioară de filozofie de tip Zacharias Lichter – pe care îi avem), al acelui plictis tradus în angoasa care ia forma unei certitudini anunţată deja de cei vechi: cenuşă şi umbră suntem. Iată poemul: „dimineaţă/ şi lumina obosită/ a unui secol deja sfârşit./ iar ei mă întrebau de fapte/ de încălţări/ de măreţia şi fălcile de oţel ale drumului./ aşa că am zâmbit firav/ iar mâna dreaptă carafă s-a făcut/ picioarele – doi cai alb-albaştri/ creierul:/ un fruct moale şi zemos.// dezamăgire a pă­rinţilor/ şi cenuşă/ din cenuşa gurilor de prieteni –/ aşa am rămas/ aşa m-am lăsat să rămân./ numai visele/ dar mai ales şocul electric/ al destrămării lor/ mă mai ridicau deasupra acestui ţinut/ scufundat în blestemăţii şi teroare;/ dar chiar şi acolo/ reuşeam să găsesc/ câte un licăr de frumuseţe devastatoare/ care mă păstra înlăuntrul sângelui meu/ pentru încă o zi de om.// seară – şi lumina orbitoare/ a unui secol deja sfârşit.// ceva din mine e deja pământ/ ceva din mine continuă să iubească// numai morţii sunt nemuritori” (azi ieri alaltăieri). Şi chiar şi poeţii, aş adăuga pe urmele ultimul vers, convins că ceva din poezia lui Paul va supravieţui vremurilor nu de tot line pe care le traversăm.


În fond, înfruntăm anumite vremuri cu poezia valoroasă a unor contemporani, aşa cum se dovedeşte Paul Vinicius în poezia sa. Un ultim poem pe care îl voi cita integral mărturiseşte acest lucru, în maniera unui poet adevărat care ştie, ca Montale, că acolo unde alţii vedeau o grămăjoară de cenuşă, poetul vedea o Renaştere: „şi totuşi voi muri –/ însă numai cu exactitatea/ unei armate încercuite/ care îşi bea ultimul strop de alcool din gamelă/ şi îşi trage ultimul cartuş/ în cap// nelăsînd nimic inamicului.// şi totuşi voi muri –/ însă numai cu acea greaţă/ proprie bătrînilor consumatori de tării/ aflaţi în vizită/ şi serviţi de gazde/ voit nepricepute/ cu fel de fel de dulciuri/ dar nici fărîmă/ murătură./ viaţa mea/ încape într-o cutie cu chibrituri.// hai/ vino tu benzină/ vino femeie/ vino fundăturo:/ ne vom distra de minune./ naşterea e pe aproape/ cîntă cocoşii” (un poem aproape punct).

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul