Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Clarviziune în clarobscur

        Geo Vasile

Un spor de tragism, clarobscur şi dramatism oferă textele poetice ale mai nou-venitei în literatura română de azi (debutează în 1999 cu Poeme în pierdere). Este vorba de Ioana Greceanu care se află la a cincea carte de poezie, Fragment dintr-un viu, Editura Tracus Arte. Un mini-portret afectuos-algebric îi face pe coperta a patra Cos­min Perţa. Fragment dintr-un viu ar putea fi mai pe înţelesul tuturor un fragment anamnetic din viaţa de-aici, aparenţă a umbrelor ce suntem, şi totodată de dincolo de viaţă, adică din moarte („între această viaţă şi următoarea” – citat din cartea tibetană a morţilor, motto-ul cu care autoarea îşi inaugurează cartea).


Este un demers cvasi-dantesc prin pregnanţa imaginilor şi a scenelor horror pe care le trăiesc diverşi avatari ai poetei. Unul dintre ei are grijă să-şi justifice acest mic tratat de disperare delirantă şi, totodată, să delegitimeze sinuciderea poeţilor (Sylvia Plath etc.), de­nunţând recursul la felurite halucinogene. Iată elogiul lucidităţii vizionare a Ioanei Greceanu, a „conştientului”, „a minţii iluminării” (cartea tibetană a morţilor deja citată): „...eu am deprins/ rezistenţa de mort să duci o disperare/ până-n pânzele albe fără droguri fără alcool/ fără tranchilizante fără să te sinucizi capul meu/ e mai tare ca disperarea aceasta ca drogurile ca alcoolul/ ca orice tranchilizant eu scriu/ poemul acesta din capul meu nu din droguri/ scriu ca la bară/ un avocat/ care pledează nevinovat/ pentru un ucigaş/ şi câştigă”.


Aparente jocuri de cuvinte ascund sensuri grave, ca, de pildă, în Ajunsă nimeni: „În viaţa mea sunt tot mai puţini oameni/ mai mulţi ca morţii/ mai mulţi ca bolnavii/ mai mulţi ca tinerii îmbătrâniţi înainte de vreme/ mai mulţi ca nebunii inofensivi/ mai mulţi ca surdo-muţii/ mai mulţi cu mărunţişul în inimă// şi mulţi or să şi moară sub mască (...)”. Acel nimeni poate fi tradus cu latinescul persona (mască), cu franţuzescul personne (nimeni, dar şi persoană) sau cu portughezul pessoa (nimeni), trimiţând la heteronimii celebrului poet Fernando Pessoa, la jocul tragic de-a v-aţi ascunselea, la interşanjabilitatea dintre moarte şi viaţă printr-o revelaţie-eveniment, fie ea şi „o catastrofă, un zgomot asurzitor, o ploaie/ torenţială direct pe creştet/ pentru a mă simţi din nou vie/ aştept să mă calce un înger pe picior (...)”.


Protagonista multiplă a acestui corpus de texte epico-dramatice nu pregetă să profeseze un fel de extremism al imaginarului, al nălucirilor de tip oniric şi psihanalitic, fără a evita absurdul, expresia încifrată sau polisemică. Este un recital şi arareori un dialog cu un figurant ŕ la Beckett: „mă pot întinde pe pat/ să-mi imaginez că sunt doar visată, nu vie/ îmi pot tăia părul, ca o călugăriţă,/ şi să-mi acopăr cu el pieptul: ultima transformare în moartă/ mai există un cub care-şi va aminti de pielea mea (...)”.


Textul pare a fi o confesiune („aceasta este declaraţia mea de război total/ cu mine însămi”) şi, totodată, o revendicare a „decadentismului” lui Gérard de Nerval – cel ce spusese odinioară „Je suis le ténébreux, le veuf, l’inconsolé... ma seule étoile est morte... mon luth constellé/ par le soleil noir de la mélancolie”. În acest spirit crepuscular, eroina lirică invocă şi evocă motive şi imagini privind apariţia părinţilor morţi, recluziunea, claustrofobia – extragerea morţii din viaţă, identificarea cu scriitura („duc în gură un sac cu oseminte de cuvinte”), cu textul, „o crimă perfectă fără vărsare de sânge”.


Poeta recunoaşte în aplauzele neauzite la scenă deschisă că „nu mai am nimic pe faţă/ decât un text/ scris cu un creion cu vârf ascuţit/ care-mi pătrunde în piele până la sânge/ cu toate interpretările”. Aici Ioana Greceanu se întâlneşte cu hemografia lui Nichita care spunea: „Eu nu sunt altceva/ decât o pată de sânge/ care vorbeşte”.


Rarissime sunt textele autoreferenţiale; printre acestea am găsit un autoportret moral, inestimabil, dublat de un crez estetic: „aşadar nu ies în faţă, nu fac plecăciuni/ nu-mi îndulcesc cuvintele până la a mi se face greaţă”. Şi am mai găsit, cu mare satisfacţie, un vers cu totul inedit, surprinzător, credem, pentru întreaga poezie europeană: „cuvintele mele sunt o lenjerie neagră pe pielea mea albă”. Şi fiindcă poemul din care am citat se numeşte În patrie se aud ţipete, nu puteau lipsi versuri de sarcasm, răzvrătire şi speranţă, amintind de ultimul Bacovia social: „ajunge cu număratul capetelor de acuzare/ e frig şi revoltă/ mă gândesc la smulgerea simultană a măştilor/ la reconstituirea minuţioasă a obrazului fratern/ la smulgerea protezelor de fier/ înfigeţi în locul lor mâinile prietenoase”.


La fel de frumos în insolitul lui cromatic ni se pare versul „Închisă în somn ca într-un mac negru”; alăturându-i metafora regresiunii „dimineaţa e un marsupiu/ în care intru cu toate speranţele intacte”, avem tot atâtea semne ale introvertirii autoscopice bune conducătoare de paradoxuri şi aforisme tip „şi cine mă procreează deja muribundă”, „şi lumea aceasta nu este lumea cealaltă?”, „sunt feţe pe care nu mi le amintesc/ decât când devin inumane: (...)”. „Mă transform în cineva cu o mie şi una de nopţi moarte/ astfel mă insinuez printre voi,/ cu această fină seducţie/ şi cu frumuseţea ca o mască mortală pe faţă”. Iată portretul-robot al supraeului poetic, abia acum poate fi dat în urmărire planetară.


Secretul genezei scrisului Ioanei Gre­cea­nu (a gândirilor şi imaginilor sale) ne este devoalat de paradoxalul text cvasi accesibil numit Plâns din cap: „mă doare-o parte a capului/ cea stoică, cea nelacrimogenă/ pe care o controlez cu raţiunea/ cealaltă plânge în voie, abundent/ pentru o durere abstractă, incontrolabilă”.


Sub controlul aceleiaşi raţiuni se află dedublările şi silogismele existenţiale din Sunt influenţe nevrotice în jur, dar şi scene spiritiste pictate în culori magice, ne referim anume la Este o şosea lângă care aşteaptă un mort tânăr. Iată secvenţa decupată parcă dintr-un film de Polanski: „un lan nesfârşit de grâu pârguit, cu maci roşii/ care să acopere toată câmpia/ aşteaptă/ să vin eu foarte tânără/ cu părul lung până la mijloc, strălucind în soare/ să-l iau de mână/ şi să mergem aşa prin grâu/ până ce vom dispărea şi noi/ dincolo de linia orizontului”. 


Una din cele câteva chei de lectură ale cărţii ne este oferită de versuri precum „este un vis care amestecă viii cu morţii/ cu ce lanţuri se ţin legaţi unii de alţii în mine?”. O altă cheie de lectură a cărţii Ioanei Greceanu poate fi ascunsă în versurile ce sugerează o diafragmă între poezie şi lumea aparent reală şi materială, dar purtătoare în aceeaşi măsură de moarte şi viaţă, „un coridor lung de spital, în care sunt închise femei schizofrenice,/ unde merg ca să plâng (...)”.


Senzor al unui psihism crepuscular şi al negativării ireversibile a lumii, Ioana Gre­cea­nu îşi îngăduie puţine abateri de la unitatea estetică a celor 40 de texte, una dintre acestea, după părerea noastră, fiind poezia Sotto-voce dedicată „lui Alexandru” (soţul poetei). În fine, un text mai „uman”, plin de graţie muzicală, dar tot atât de „feroce”, un poem de dragoste „care nu este un sentiment”, în concepţia poetei, în timp ce durerea este. Reproducem poezia in extenso, conş­tienţi că are puterea să esenţializeze mai bine şi mai expresiv demersul scriptural al poetei, mai presus de orice comentariu al criticului: „ni se închid ochii/ avem timp de muzică/ avem timp de moarte/ sufletul nostru fonic depăşind linia de demarcaţie/ noi ne strângem unul în celălalt cu feţele invizibile/ evident coborâm/ după ce ne balansăm îndelung în acelaşi laţ/ în absenţa omenirii/ în absenţa spitalului/ suntem descendenţii cuiva care a fost scos afară pe braţe/ în timpul concertului/ agonie, dulceaţă,/ care ne gâtuie”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul