Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poetul care nu ajunge la sonerie

        Horia Garbea

Memoria mea este „păstrătoare”, cum īşi ironiza Huxley un personaj de-al său, căci este atīt de comod să-ţi ironizezi propriile personaje. Pot spune cu o precizie care pe unii īi uimeşte cīnd şi unde am cunoscut o anumită persoană, cel mai adesea ştiu şi despre ce am vorbit la prima noastră īntīlnire. Există īnsă unele excepţii de la această regulă. Printre ele se află şi poeta Victoria Milescu. Oare cīnd am īntīlnit-o prima oară? Să fi fost prin anii ’90 la Satu-Mare la Zilele Poesis sau ceva mai tīrziu, la un tīrg de carte de vară (pe atunci se ţineau la Teatrul Naţional)? Ori abia la Festivalul „Dimitrie Bolintineanu”, care avea loc şi, din păcate, nu se mai produce īn localitatea natală a poetului?


Nu mai ştiu. Mi se pare că pe Victoria Milescu o cunosc dintotdeauna. Prezenţa ei discretă, peste măsură de sfioasă, nu trece totuşi neobservată la īntīlniri de breaslă de tot felul: şedinţe de cenaclu, lansări de carte, premiere, lecturi cu public. Nu foarte des, dar nici prea rar, mai primesc īn dar cīte o carte a profesoarei de engleză, carte uneori lăsată, pur şi simplu, pe biroul meu de la Asociaţia Scriitorilor. Victoria Milescu e o prezenţă reconfortantă şi, de atītea ori, la Muzeu sau la Uniune, īn Sala Oglinzilor, văzīnd-o īn public – nu-i place să se facă remarcată, dar nu e uşor să n-o remarci –, am simţit un fel de linişte benefică, un sentiment de tipul: „a... dacă a venit şi Victoria Milescu īnseamnă că putem īncepe”.


Am citit deseori poezia Victoriei Milescu şi efectiv nu-mi amintesc dacă am mai scris despre ea, dar presupun că am făcut-o. O poezie naturală, deloc fiţoasă, care nu atrage atenţia prin efecte şi sclipici.


Citind volumul recent Steaua Cāinelui (Editura Tracus Arte, 2012), mi-am dat seama īnsă că empatizez mai mult decīt aş fi crezut cu poezia Victoriei Milescu, una care, īn chip subtil, este mai ofensivă decīt pare, mai bătăioasă şi mai colţuroasă decīt lasă să se īntrevadă unele imagini fine, devitalizate aproape, care apar, dar nu o definesc neapărat.


Rezonez mai ales cu un fel de mizantropie a acestor texte, care nu este totuşi un abandon īn calea „furtunilor” existenţei. Ori e Victoria Milescu mai dură decīt pare, ori sīnt eu mai reflexiv şi liric decīt īmi propun?


Oricare ar fi adevărul, iată un text al ei pe care l-aş semna fără ezitare, ca să nu zic că aş fi preferat să-l fi scris eu: „Cineva īţi arată carul mare pe cer/ cineva īţi arată carul mic/ cineva te duce să vezi aurorele boreale/ cineva te īnvaţă să scrii, să citeşti/ cineva te ajută să recunoşti plantele, să pescuieşti/ cineva īţi dăruieşte iubire/ mai nimic nu poţi face de unul singur...”.


Este o mare profunzime, o indicibilă subtilitate īn spatele acestor linii atīt de simple īncīt ele īţi amintesc de vreun desen oriental īn care, din şase trăsături de pensulă cu tuş negru, sīnt redate, deopotrivă, īncordarea pīndei, tandreţea, cruzimea şi curiozitatea unei pisici. „E lucru mare, domnule!”, ar fi zis Caragiale.


Cele mai izbutite texte ale Victoriei Milescu fac apel la autoironie, la acea formă de asumare a nimicniciei care nu este pentru artist o capitulare, ci o privire lucidă care nu se exclude dintre lucrurile ce se cuvin luate īn rīs, dar nici nu le acordă acelora mai multă īnsemnătate decīt merită.


Citind asemenea poeme din volumul Victoriei Milescu, īmi vin inevitabil īn minte replicile unui film vechi cu Toma Caragiu īn rolul unui profesor excentric, izolat īn propria-i ciudăţenie:


„– Domnule! Rīde lumea de dumneata!
– Ei... Lumea de mine... eu de ea...”


Să luăm, vorba aceea, un exemplu ca să vedem cum ştie poeta să rīdă şi ea de lumea care ne ostracizează, pe noi, ăştia, de mai scriem: „Cānd eşti mic/ nu te ia liftul/ cei mari trec grăbiţi peste tine/ degeaba ţipi: azi am ajuns primul/ nu eşti omologat/ eşti un fir de praf.../ cānd eşti mic/ nu te ia liftul/ nici pānă la primul etaj/ al celui mai pricăjit īnger/.../ cānd eşti mic printre cei mari/ eşti doar o ciudăţenie...”.


Victoria Milescu īşi asumă cu seninătate, dar nu făr㠄comentarii”, adesea acide, să fie „o ciudăţenie” īn această lume a prea marei şi prea declaratei seriozităţi. Un personaj bizar al lui Eugen Barbu clama: „Dacă dreptatea ar fi o sīrmă, aş īndrepta-o eu”! Dar, vin şi zic, dacă dreptatea ar fi o sīrmă şi viaţa ar fi la fel de liniară, n-am mai avea nevoie de poeţi care s-o īndrepte. Din fericire sau din nefericire, lucrurile stau altfel şi „cei mici”, cei care „nu ajung la sonerie”, īşi īntăresc şi-şi antrenează vocile ca să fie auziţi, mai presus de zarva lumii. Victoria Milescu are o astfel de voce şi se cuvine să fie mīndră de ea.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul