Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Religia ca Utopie

        Gheorghe Săsărman

Sentimentul absurdităţii existenţiale are ca sursă două aporii. Cea dintâi este totodată şi cea mai teribilă: ea rezultă din conştiinţa finitudinii, din perspectiva insuportabilă a morţii. Într-un interviu acordat Revistei Zeit, Thomas Metzinger, un filozof german preocupat de cele mai noi rezultate ale neuroştiinţei cognitive, defineşte astfel impasul: „Noi suntem unica specie a naturii cu o defecţiune înnăscută. [...] Ne stăpâneşte un imperativ biologic întipărit adânc în auto-modelul nostru: n-ai voie să mori, trebuie să supravieţuieşti. [...] Iar cortexul prefrontal, auto-modelul nostru cognitiv, ne spune: nenorocirea cea mai mare cu putinţă, ea va veni şi pentru tine. Aceasta e fisura existenţială din auto-model. Nimeni dintre noi n-a fost întrebat dacă vrea să existe, cu acest creier, cu această formă a conştiinţei. Iar la urmă nu vom fi întrebaţi nici dacă suntem dispuşi să plecăm. Noi suntem cele dintâi animale care trăiesc asta în mod conş­tient”. Să notăm că fisura existenţială despre care e vorba aici este totodată cea mai crasă dezminţire a pretinsei perfecţiuni a creaţiei. Ca să fie cu adevărat perfect, omul trebuia să fie ne­mu­ritor – dar nici pomeneală de aşa ceva; conform Vechiului Testament, înainte de a-i izgoni pe Adam şi pe Eva din Grădina Edenului, Dumnezeu ar fi spus: „Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el, şi să trăiască în veci”. Constatarea privind absurdul existenţei o face, la un mod personal şi deci mult mai dramatic, şi scriitorul Bujor Nedelcovici: „Atunci când am fost internat în spital – în timp ce agonizam –, am trăit experienţa propriei morţi şi am constatat că nu eram pregătit, chiar dacă mă preparasem o viaţă întreagă. Toate lecturile filosofice şi teologice se dovedeau inutile, chiar dacă ştiam că philos înseamnă iubire pentru înţelepciune şi sophein cunoaştere, dar şi arta de a muri. Acolo, pe patul din spital, în timp ce aşteptam... Ştiam că existenţa înseamnă fiinţă pentru moarte, că viaţa este o deschidere permanentă spre moarte, dar o vo­inţă dincolo de voinţă şi raţiune striga în mine... o voinţă imensă de viaţă. Nu! Nu era un glas! Nici un urlet! Era un refuz, pur şi simplu un refuz, o respingere a tot ce putea să mă nege ca fiinţă. Esenţa se revolta din străfundurile fiinţei neînţelegătoare a acestei absurdităţi. Voinţa de [...] a nu accepta inacceptabilul, inevitabilul şi implacabilul. Moartea este un scandal? Moar­tea este cea mai cumplită injustiţie?!” În confruntare cu aporia morţii, cel mai simplu răspuns, seducător, e postularea nemuririi: dacă nu nemurirea trupului – imposibilitate vădită, confirmată clipă de clipă, de milenii –, măcar cea a sufletului, care nu poate fi nici dovedită, dar nici infirmată. Din această obsesie a nemuririi, care îl chinuia şi pe legendarul Ghilgameş pe când îl căuta pe Utnapiştim, îşi trag seva cele mai vechi Utopii: Vârsta de Aur, Insulele celor Fericiţi, Câmpiile Elizee, Grădina Eden, Paradisul. Iar o dată cu Paradisul, Religia îşi încorporează structural Utopia, ca element definitoriu, dar mai ales ca răspuns la gândul terifiant al nefiinţei, gând alimentat, totuşi, insidios, cu rafinată, ipocrită cruzime: „căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce”; sau prin acel memento mori, memento moriendum esse, aminteşte-ţi că trebuie să mori – de parcă aşa ceva poate fi uitat vreodată! Nemurirea sufletului, viaţa veşnică, întru fericire perpetuă, netulburată de coşmarul efemerităţii – ce miză mai mare ar putea să existe, oare, ce promisiune mai tentantă şi mai convingătoare? „Stă în această fisură, cum o numiţi, obârşia Religiei?”, îl întreabă reporterul pe Thomas Metzinger, în interviul amintit, iar el răspunde: „Una din sursele evoluţionar-istorice ale Religiei ar putea fi compensarea acestui nou strat în auto-model, care ne răneşte”. Religia, deci, ca Utopie: mai întâi de toate, o prişniţă pe rana existenţială, de nevindecat, a muritorului.


Înclinat să se încreadă mai curând în cele palpabile decât în metafizică, eul pragmatic cau­tă uneori răspunsuri mai pe măsura bunului-simţ; iar atunci pare a se mulţumi şi cu gândul, ceva mai modest, al unei supravieţuiri genetice, adică prin copii, nepoţi şi strănepoţi, prin neam; prin specie, în ultimă instanţă. Nu degeaba i se promite lui Avram: „Te voi înmulţi nespus de mult; voi face din tine neamuri întregi; şi din tine vor ieşi împăraţi”. Ce uşurare, în faţa mor­ţii, să te poţi consola cu ideea că lumea nu piere o dată cu tine, că şirul generaţiilor viitoare duce mai departe, tot mai departe, memoria strămoşilor, o dată cu făclia civilizaţiei. Să te poţi mângâia cu speranţa că măcar o fărâmă din tine va continua să existe prin urmaşi, mereu reînnoită, aşa cum natura renaşte primăvară de primăvară. „Care este deci acel fundament al moralei”, se întreabă scriitorul şi jurnalistul Eugenio Scalfari, „în care cu toţii, credincioşi şi necredincioşi, să ne putem recunoaşte? În ce mă priveşte, consider că el rezidă în apartenenţa biologică a oamenilor la o specie. Susţin că în om se confruntă şi convieţuiesc două instincte esenţiale: cel al supravieţuirii individului şi cel al supravieţuirii speciei”. Prin urmare, destinul de muritor al individului ar putea fi compensat prin destinul speciei, întrucât şansele ei de supravieţuire par oricum mai mari. Sau, altfel spus: sfârşitul omenirii e deocamdată o pagină nescrisă, în timp ce sfârşitul fiecăruia dintre noi e pecetluit chiar din clipa când ne ivim pe lume. Dar ce ne facem dacă însăşi su­pra­vieţuirea speciei e pusă sub semnul întrebării? Mai ales de când profeţiile negre se tot înmulţesc! Tot mai multe catastrofe ne ameninţă: încălzirea globală, suprapopularea, secătuirea resurselor, pandemii letale, războaie nucleare, asteroizi, extratereştri, ba chiar sfârşitul lumii, nu mai târziu de... 21 decembrie, anul curent. Ce-i drept, subiecte grase pentru romanele şi filmele ştiinţifico-fantastice! Dar, cu atâtea Casandre, e greu să mai crezi în supravieţuirea omenirii; şi, să recunoaştem, tradiţia e veche, de la Apocalipsa lui Ioan la Calendarul Maya şi de la Nostradamus la tot soiul de milenarisme, care pretind că ar şti ce se va întâmpla „când se vor împlini cei o mie de ani”. Zisa fisură din auto-modelul individual pare, aşadar, a se lăfăi şi peste conştiinţa de sine a umanităţii întregi, unde ia proporţii cosmice. Şi atunci? Ei bine, Religia are şi pentru asta un răspuns – evident, tot o Utopie! E drept că nemurirea ne este oferită doar cu preţul Apocalipsei, dar atunci e garantată pentru toată omenirea. Cu o mică notă de... subsol (iar subsol e puţin spus) – nu tot omul ajunge chiar în Paradis, însă asta e altă poveste: „acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor”.


Aşa am ajuns la cea de a doua aporie, nu chiar atât de teribilă, dar nu mai puţin revoltătoare: constatarea că, deşi egali în naştere, ca şi în moarte, ba chiar şi în nemurire (cu excepţia, cum ziceam, a celor sortiţi „plânsului şi scrâşnirii dinţilor”), în viaţă oamenii sunt dăruiţi cât se poate de diferit de ursitoare, fiecare cu soarta lui aparte, cu zestrea lui genetică, cu inteligenţa şi cu neroziile lui, cu bunăstarea şi cu mizeria lui, cu fericirea şi cu nenorocirile lui, cu apartenenţa lui la o familie, un clan, o castă, un neam, o naţie, precum şi la un moment concret al istoriei, cu suita de evenimente pe al căror fundal se derulează firul, mai lung sau mai scurt, mai încâlcit sau mai neted, al întâmplărilor cotidiene şi al episoadelor majore ale propriei existenţe. Şi iată că Religia ni se înfăţişează ca Utopie şi într-o a treia ipostază, prin promisiunea deplinei egalităţi în faţa Celui de Sus. Cel puţin în principiu.


Pentru că există totuşi unii mai egali decât alţii, există „aleşii Domnului”, indivizi sau chiar popoare – dar poate că e vorba doar de o chestiune semantică, de interpretare. Oricum, ideea egalităţii depline, trebuie să recunoaştem, este un adevărat hit! Atât de convingătoare, încât a fost preluată până şi de adversarii Religiei. Re­voluţia Franceză, spre exemplu: liberté, égalité, fraternité! Ca să nu mai vorbim de Comunism: poate că nu întâmplător Comunismul a sfârşit prin a se preface într-un soi de Religie, cu texte sacre, cu profeţi, prelaţi şi mausolee. Poate aşa se şi explică de ce tocmai Religia a ocupat vidul lăsat de prăbuşirea Comunismului...


Religia ca Utopie. Cred că nu e nevoie să fac aici o listă a operelor de literatură speculativă în care această temă ocupă un loc important. Toate bune şi frumoase, dar cum rămâne cu Distopia, veţi întreba dumneavoastră. Distopia? Foarte simplu: Religia e o frumoasă abstracţie, dar gândiţi-vă acum la ipostaza ei real-existentă, instituţionalizată – Biserica!


München, 18 mai 2012

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul