Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Topologia utopiei și distopiei

        Cătălin Badea-Gheracostea

Ca ramură a matematicii, topologia studiază deformările spaţiului prin transformări continue, adică transformările prin care fiecărui punct îi va corespunde un alt punct. De asemenea, în topologie se discută despre vecinătate şi se analizează reţelele.


Utopica, dacă suntem de acord să folosim termenul lui Sorin Antohi, este o ramură a ştiin­ţei literaturii care studiază textele care proiectează spaţii în care societatea umană se poate forma sau deforma, valorizarea noilor spaţii producând în pozitiv utopia, în negativ distopia. Pentru acest demers, să păstrăm spusele aceluiaşi Sorin Antohi care, urmându-l pe Herbert Marcuse, declară că „nu există ruptură între utopie şi distopie (...) distopia ar putea fi considerată fără a greşi o expresie a maturizării genului, (...) pe când utopia promite, distopia radiografiază”.


Din punct de vedere topologic şi al aplicaţiei imediate a acestuia, promisiunile utopiei se materializează în planuri de urbanism urmând simetrii şi volume ample, aerisite, luminoase, cu reţele de circulaţie largi, în unghiuri drepte, nodurile acestora fiind pieţe, scuaruri şi agore în care ochiul şi spiritul cetăţeanului să se umple de lumină, grandoare, sublim. De la Platon, la Morus, de la Calvino la Săsărman, găsim exemple depline de promisiuni topologice urmând ideile generoase de ordine, fericire generalizată, împăcare cu soarta.


Ce ne întrebăm în rândurile care urmează este dacă în însăşi perfecţiunea geometrică a utopiilor nu se află impulsul către transformarea continuă, punct cu punct, înspre distopie, dacă nu cumva curgerea spre distopie nu este doar o intuiţie literară sprijinită doar de istoria unui gen literar, ci este chiar un rezultat matematic neechivoc. Punctul de pornire ar fi micul roman Flatland (Lumea plată), al lui Edwin Abbot, unde, print-o reducere la două dimensiuni, ni se prezintă o satiră la adresa societăţii victoriene. Povestitorul, un pătrat, descrie clasele sociale ca clase de poligoane, începând de la cele mai simple – triunghiurile –, care sunt muncitori, ţărani, soldaţi, şi terminând cu cele apropiindu-se de cercuri prin numărul mare de laturi – care devin clasa sacerdotală. Deşi observaţiile asupra moravurilor din Flatland sunt savuroase, ce face încă foarte popular acest micro-roman este trecerea înspre alte dimensiuni, superioare şi inferioare, a personajului principal, cu tot cu procesele sale de gândire revoluţionară. Nu întâmplător sfera, obiectul perfect în toate tradiţiile exo- şi ezoterice, este aleasă de autor pentru a realiza contactul între lumi, sfera transportând pătratul şi în universul său tridimensional, dar şi către Lineland şi Pointland, universurile linie şi punct. Se observă că, după ce amuzamentul dat de imediatele observaţii asupra simplificării vieţii sociale şi psihice deodată cu pierderea dimensiunilor, avem de-a face cu o foarte serioasă punere în scenă a problemei fundamentale a oricărei societăţi – capacitatea conducătorilor ei de a răspunde la schimbare şi etica răspunsurilor lor la aceasta. Dacă în Flatland, cei care îşi deschid mintea spre a treia dimensiune pot fi închişi sau ucişi, în Pointland, universul cu un singur locuitor care este monarh şi lume simultan, orice informaţie venită din afară nu poate fi decât încadrată ca so­lipsism. Chiar în lumea sferei, spaţiul nostru tridimensional, gândul existenţei dimensiunilor a cincea şi a şasea creează repulsie, mai ales gândit de un pătrat... Se observă intuiţia extraordinară a lui Edwin Abbot, dincolo de umorul său bine temperat.


Dar să ne întoarcem la Oraşele invizibile şi Cuadratura cercului, la Calvino şi Săsărman, doi autori care nu au scris utopii sau distopii declarate ca atare, ci au descris spaţii, au trasat locuri şi au sugerat conexiuni. Credem că o paralelă între cele două volume este utilă, mai ales că ediţiile iniţiale sunt cvasi-simultane, Oraşele… apărând în 1972, Cuadratura…, în 1975. Evident, pentru o paralelă într-o geometrie euclidiană a analizei literare, trebuie folosită ediţia din 2001, de la Editura Dacia, a cărţii lui Gheorghe Săsărman, fiindcă ediţia iniţială, cenzurată draconic, ar arunca studiul într-un spaţiu neeuclidian eliptic, unde nu există posibilitatea paralelei. De ce avem un spaţiu curbat spre interior acolo unde există cenzură credem că este evident...


Şi Italo Calvino şi Gheorghe Săsărman par că reiau călătoria lui Marco Polo, cărţile lor semănând cu Il Milione în descrierile de topos. Ce îi diferenţiază de model şi îi diferenţiază şi între ei este finalitatea descripţiei, miza lui Marco Polo fiind informarea, fie şi fantastă pe alocuri, cea a lui Calvino devenind exclusiv poetică, pe când Săsărman – foarte semnificativ aici este profesiunea sa de arhitect – are şi sugestii de aplicabilitate şi adaptabilitate la viaţa oraşelor sale, face legătura între spaţiu şi locuitorii săi, nu până într-acolo încât să intre în tablouri sociale sau portrete individuale de roluri sociale semnificative, ci gândind anumite detalii pentru întrebuinţarea lor socială. Într-un fel, Cuadratura cercului este o pepinieră de utopii, menţi­nute literar într-o simplitate topologică de manual.


Nu putem încheia trimiterea noastră literară către topologie fără o aplicare mai nuanţată asupra problemei vecinătăţii. Aici, inevitabil, dăm peste motivele graniţei, al invaziei, al războiului, acestea, combinate cu temele distopice, oferind un întreg catalog de texte ilustrative. Dacă zisele oraşe de tip Calvino sau Săsărman trebuie apărate, de cele mai multe ori într-o atmosferă ca în Anotimpul de praf al lui Michael Haulică, ele devin fie enclave – ca la Marcel Luca –, fie lumi cu formă fixă – cilindrică, la Mihnea Columbeanu, fie megalopolisuri post-industriale, post-cataclismice – ca la Dănuţ Un­gu­reanu. Acesta din urmă reuşeşte cea mai completă construcţie ficţională de spaţiu utopic – Crystal City – într-o vecinătate libertariană sau anarhică, în Aşteptând în Ghermana. Dacă ne amintim şi prozele scurte semnate de acelaşi, oraşul generic al lui Dănuţ Ungureanu este cel mai proteic topos apărut în ficţiunea speculativă românească de după Cuadratura cercului. Incertitudinea dată de libertatea individuală pusă permanent sub semnul întrebării adaugă un plus de tensiune textelor lui Dănuţ Ungureanu care niciodată nu vor fi catalogate ca distopii sau utopii. Însă fără exerciţiul topologic sugerat aici, aventura picarescă în care Ungureanu excelează ar pierde două sau chiar mai multe tonuri.
 
În final, dacă se doreşte ca scrierea în utopică să continue să dea texte semnificative, o bună cunoaştere nu doar a predecesorilor este de dorit, ci şi o explorare a ramurii matematice a topologiei. Bineînţeles, de scriitori care nu au capitulat în faţa manierismului. Toţi autorii români menţionaţi în acest text nu sunt nişte capitularzi.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul