Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Utopia, Distopia, Romānia

        Eugen Lenghel

Pamflet


Din cānd īn cānd am iluzia că trăiesc īntr-un univers īn care ţara mea, odată cea mai bogată şi minunată, nu şi-ar fi pierdut strălucirea şi farmecul interbelic. Deşi realitatea prezentului ne oferă rezultatul asprimii unui scurt răstimp istoric, care a permis transformarea, inexplicabilă, īn cea mai degradată ţară din Europa, o vie exemplificare a unui univers distopic. Sau poate mai rău. Transgresarea prin oglinda dublă a celor pierduţi īn spaţiu şi timp mă pune faţă īn faţă cu perversiunea distrugătoare a cāte unui fudul oarecare de la margine de sat, care profită cu şmecherie ţărănească, de rezonanţa trecută, dar de mult apusă a īnţelepciunii ţărăneşti, a tradiţiei şi moralei locului. Iar bătrānii, daţi īntr-o parte, sunt īnlocuiţi de văcari şi oieri, tineri şi vānjoşi.


Bătrāni profesori ne povesteau despre automatele pe bulevardele Bucureştiului interbelic. Despre librăriile şi jurnaliştii de altădată. Şi cu un oftat, ne anunţau, ca prim semn al revenirii la civilizaţie, spălatul străzilor, măcar cu apă, dacă nu şi cu săpun. Acum vedem funcţionānd distribuitoarele moderne, cel mai ades păzite de grilaje şi de lacăte. Am īnceput să vedem sporadic stropitori navigānd prin praful extrem al Bucureştilor, record īn Europa. Romānia, odată fostă ţara cea mai bogată şi mai curtată. Bucureştiul, locul unde se īntāmpla totul. Oare dacă n-am fi intrat īn război, ar fi fost o catastrofă pentru noi? Bucureştiul, ţin minte, a fost distrus de bombardamentele americane şi de jaful sovietic. Aşa-zisa dictatură de care se speriau toţi a venit din cu totul alte zări, ceva mai la est. O dictatură reală care a durat timp de peste 50 de ani după război. Iar apoi, īncă alţi 20 de ani de anomie au urmat, peste o naţie de adormiţi īn visare utopică.


Poate că trecerea deceniilor reduce intensitatea cu care sunt percepute nedreptăţile, faţă de acele zile, demult, cānd viaţa unui om era mai ieftină decāt plumbul de pe ţeava unui Mauser. Poate pentru că suntem īntr-o uniune suntem obligaţi să uităm şi să iertăm. Să iertăm, poate. Să uităm? De ce? Cine se ruşinează să spună adevărul? Mari oameni ai Romāniei au fost năpăstuiţi pentru interesul altora. Era război īn 40 cānd a fost arestat Henri Coandă. Acum comemorăm 40 de ani de la moartea sa. A fost război īn 45, cānd Romānia a vrut ce nu au vrut alţii. A mai fost un altfel de război, cel care a continuat mult după aceea. Romānia a renăscut, cumplită şi anarhică după 90. Libertăţile, asumate vag, nu sunt nici astăzi bine īnţelese de majoritatea cea uşor de manipulat şi foarte des minţită. Şi asta pentru că scrierea şi rescrierea continuă a istoriei naşte dintre epigoni o specie de creatori cu mult talent ficţional. E meritul lor sau al istoriei că utopiile unor epoci transcend īn distopiile altor epoci, reconsiderate la fiecare schimbare de regim sau doar trecute sub tăcere ca anomii? Nu vom intra īn jocuri semantice, care prin simple schimbări de frazare pot aduce noi semnificaţii unei noţiuni ambivalent folosită precum īn sintagma „socialism utopic”. Nu vrem să ne amintim prea mult de vremea īn care şi numele lui Thomas Morus era extrem de dificil de pronunţat. Nu putem nega, distopiile erau parcă şi mai greu de avut īn vedere pe atunci, anunţānd, prin definiţie, o reflexie negativă a realităţilor curente.


Prolifica rescriere a Istoriei, ascunsă uneori sub jocuri de cuvinte, promovānd ideea unei simple istorisiri a unor evenimente modelate utopic, este sursa dezbinării īn societatea romānească. Fiecare descriere Utopică este specifică unui re-creator, īn spatele căruia se ascunde o grupare, o partidă sau o voce cu ton imperativ. Iar dacă la prima ediţie Istorisirea este poate o simplă glumă proastă, a doua ediţie devine o Istorie, auto-referenţiată şi documentată prin sine.
Societatea bucureşteană este bāntuită de vechi fantome şi neplăcute obiceiuri, de pe vremea cānd o aşa-zisă democraţie ne distra susţinānd că trăim īntr-o societate utopică, neglijānd să ofere definiţia corectă a utopiei. Am avut o adevărată revelaţie pe drumul de īntoarcere din fosta Iugoslavie, cānd, privindu-mă īn oglindă, acel sentiment inefabil descris de Lewis Caroll m-a cuprins. Plecam din Utopia īndreptāndu-mă spre Distopia. Şi aceasta īncă era o reflecţie utopică. Am stat la margine de drum, pe o pajişte sălbatică, ca să prind curaj pentru īntoarcerea īn ţară. Pentru că la margine de reţea, molfăind vorbe născute din cumetrii īnveninate, cu peniţe scārţāind ca scripca unui lăutar īncepător, stau la pāndă iscoditori de anomii. Creaturi arahnoide ale căror satisfacţii par a fi discordia şi anarhia pe care le diseminează īn societate.


Nu voi insista asupra paradoxalelor conflicte zămislite astfel. Edituri care se răscoală īmpotriva traducătorilor sau scriitorilor. Critici care insultă īn fel şi chip pe oricine se īncumetă a scrie ceva. Istorici care scriu basme, rāzāndu-şi de propria naţie. O atmosferă generală care nu permite fluxului creator să se manifeste. Iar aceasta se vede. Īntārzierea pe care acest loc de sub soare o are faţă de restul lumii, cu toate resursele şi bogăţia spirituală pe care le-am avut şi pe care am īncetat pānă şi a le lăuda. Nu e nicidecum vorba de mine. Cine sunt eu, ca să pot influenţa realitatea vizibil decadentă.


Nu mă īncumet să fabulez pe tema unui alt deznodămānt al trecutului război. Cert este că Germania a renăscut dintr-o distrugere cumplită. Deşi provenind dintr-o Iugoslavie conflictuală, Serbia a renăscut de pe urma unui război mult mai recent. Croaţia, la fel. Romānia, de ce nu a putut oare īn atāt amar de vreme? Din cauza evidentei absenţe a solidarităţii şi īncrederii care ar trebui să existe īntre membrii unei comunităţi.


Deşi aparent lucrurile sunt clare, e īncă loc pentru o eventuală lucrare, nepărtinitoare, evitānd propaganda care s-a făcut şi de o parte, şi de cealaltă, īmpotriva unor istoriografi promişi sau a unor critici născuţi din neputinţă. Foarte posibil că aceasta va fi considerată doar o simplă fabulaţie despre ce-ar fi putut face romānii singuri, numai să fi vrut. Din păcate, Romānia a fost atinsă de o molimă aprigă. Mai tot omul se pricepe la fotbal şi la politică. Pe unde priveşti, peste tot cāte un moromete, vorbind din ziare. Preferānd a descālci iţe care nu-s īncurcate şi să le īncurce peste tot unde merge bine. Romānul a īnvăţat să critice orice şi să creeze cāt mai puţin. Ezitările politice din timpul războiului şi de după acesta au devenit boală naţională, care ne stăpāneşte de aproape un veac.


Societatea romānească e pe zi ce trece mai prosperă īn praf şi nonvalori. Şi aceasta vine oarecum de la sine, căci, nu-i aşa, cine poate face, iar cine nu īnvaţă pe alţii. Bineīnţeles, cine nu ştie nici meserie, nici pedagogie se pricepe la critică. Iar făcutul, e de la sine īnţeles, devine din ce īn ce mai aventuros.


Dar nu mai aventuros ca politica. Trăim īntr-o Romānie īn care votul se dă pe cāştig şi interes, lăsānd la o parte demodatul principiu conform căruia fiecare decide conform credinţei, intereselor naţionale şi moralei. Dar trece timpul, iar vorbele mele sunt de pomană.
Da, aşa este. De ce credinţă? Care interese? Ce fel de morală?
De-ale noastre, din Anomia.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul