Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Palatul dintre lumi

        Dan Stanca

Clădirea, aproape un palat, era uitată. Trecea deseori pe acolo în drumurile sale de fiecare zi. La început, nici el nu o băgase în seamă, dar până la urmă nu a mai avut cum s-o ignore. Era într-adevăr o clădire neobişnuită, masivă, nobilă. Tencuiala îi căzuse pe alocuri, dar aceasta nu însemna decrepitudine, ci parcă îi sporea rezistenţa în faţa vremurilor. Baldachinul de la intrare, trilobat, din sticlă verzuie, mată, avea spart un ochi şi, astfel, prin structura de fier forjat se vedea cerul acoperit al acelei zile de toamnă. Nici nu ploua, dar nici nu era soare. Norii călătoreau de la un capăt la altul al cerului, morocănoşi, zgârciţi şi nu lăsau să le cadă din pântece nici un strop de apă. Praful străzilor se umezea dimineaţă, dar era ca o sudoare cenuşie, mâzgă de noiembrie, zvântată însă la orele amiezii. În sfârşit, avusese curaj. Sărise grilajul înalt care împrejmuia clădirea şi, chiar dacă se temuse să nu-l vadă cineva, pe urmă constatase că nu-l observase chiar nimeni. Dar cine să stea cu ochii pe el? Poate doar bătrânica zbârcită care locuia vizavi şi care ţinea în braţe un pechinez cu mutra la fel de încreţită. Mângîia tot timpul animalul şi-l învelea în pleduri groase de lână ca să nu răcească atunci când îl mai scotea afară.


Era acum în faţa intrării acelei somptuoase clădiri şi pentru câteva clipe rămase derutat, neştiind ce să facă. Să rupă sigiliul pus pe poarta grea pe care dacă ar fi clintit-o pesemne că ar fi scârţâit îngrozitor sau să dea înapoi mulţumindu-se doar cu faptul de-a fi realizat o escaladare interzisă? Dar poarta putea fi foarte bine încuiată, cu zăvorul tras şi ruginit, şi atunci dorinţa sa de-a pătrunde înăuntru nu ar fi avut sorţi de izbândă. Ierburi ciudate crescuseră pe ziduri sufocând piatra cu răspândirea lor neregulată şi lacomă. Era un fel de viţă sălbatică, dar cu frunza mult mai lată, ca de brusture, şi de o culoare care amintea şofranul. Cârceii formau o bogăţie neînchipuită de inele care se răsuceau până aproape de pământ. Toată vegetaţia abundentă întărea aspectul nefiresc al clădirii palat care poate şi-ar fi găsit mai bine loc pe o stâncă, lângă ocean, pierdută printre nori şi ceţuri, decât la doi paşi de circulaţia oraşului. Mai auzea din când în când o frână ascuţită de autocamion, un demaraj vijelios, o ambalare înecăcioasă de motor. Acolo, în faţa porţii, se simţea însă la adăpost de furia maşinilor. Şi tot atunci şi-a dat seama că toată viaţa şi-o petrecuse la oraş sau în jurul oraşului. Dacă nu era asfaltul, era un drum de ţară, dincolo de care se întindea câmpul de cele mai multe ori îngheţat şi pătat de două trei petece de zăpadă cenuşie. Taică-su fusese fierar betonist şi până să dea ortul popii vorbise mereu cu ură împotriva pământului asupra căruia omul încă nu şi-a întins stăpânirea. Pentru el un pământ neasfaltat era o pacoste şi, dacă cineva avea de gând să laude starea de sălbăticie, găsea el ac de cojocul lui. Simţise pe propria piele mânia părintelui. Palma venea de undeva de sus şi-l trăsnea fără milă. Îşi revenea cu greu şi abia se ducea până la chiuvetă unde se spăla. După un asemenea şoc se mai dumirea întrucâtva. Tot asfaltul era forma cea mai sigură de-a stăpâni pământul. Apoi, normal, venea ogorul, dar cu oarece rezerve, deoarece şi ăsta lăsat de capul lui, cu păpuşoi crescând din zece în zece metri, nu mai e suprafaţă cultivată, ci tot maidan, pârloagă, bălărie. Teoria era simplă. Ogorul nu e ogor dacă nu e tratat cu îngrăşăminte chimice, dacă nu dă mii şi mii de boabe la hectar. Şi dacă dă mai puţin? Nu mai e ogor? Dar palma îl sancţiona iarăşi, zdruncinându-i creierii. Cum nu înţelegi? Ce fac profesorii ăia la şcoală dacă nu-ţi explică diferenţa? Aşa au trecut anii până ce bătrânul s-a dus pe lumea cealaltă. Ceruse să nu fie înmormântat. Era mai mare păcatul să ocupe cu hoitul lui bunătate de pământ. Fusese în viaţa lui şi împotriva cimitirelor şi, dacă i-ar fi stat în putere, şi pe astea le-ar fi ras. Apoi ar fi venit la rând parcurile, grădinile, tot teren din ăsta care nu produce, pe urmă ar fi secat apele şi albiile le-ar fi redat agriculturii. Îl înhumaseră totuşi împotriva dorinţei sale. Avusese parte de o înmormântare frumoasă şi nimeni nu ar fi crezut că acela depus într-un sicriu de stejar îmbrăcat în dantelă, dacă s-ar fi sculat, ar fi fost în stare să pună pe fugă tot alaiul funerar cu înjurăturile şi sudălmile sale. Ce mai tămbălău fusese cu ani în urmă la o înmormântare a unei mătuşi născute în secolul trecut, care trăise toată viaţa pe Calea Văcăreşti în apropierea mănăstirii şi care, indiferent pe cine ar fi întâlnit, avea acelaşi subiect de conversaţie, transformarea pe timpul lui Cuza a respectivei mănăstiri în penitenciar, lucru, după părerea ei, revoltător! Cu părerea aceasta intrase şi în mormânt, neavând mai nimic decât un motan bătrân şi un cocoş jumulit ani la rândul de ghearele motanului, pentru ca, până la urmă, vietăţile să ajungă prieteni la cataramă, să nu se mai incomodeze câtuşi de puţin, o orătanie şi o felină, mai rar aşa tovărăşie. Murise femeia, dar nu supărase pe nimeni, nici o rudă, fiindcă avea deja loc la Bellu şi, când se duseseră toţi acolo, la înmormântare, pe tatăl lui îl apucaseră pandaliile văzând că bunătate de pământ e irosit din cauza păcătoaselor de morminte şi cavouri. Probabil că omul nu mai fusese de mult într-un cimitir sau chiar era prima dată când intra într-un asemenea loc. Şi atunci, cu o energie formidabilă, începuse să urle, să înjure, să ceară prin răcnete şi invective desfiinţarea cimitirelor, aceasta spre groaza celor prezenţi, înfricoşaţi de atâta impietate. Ce ruşine au mai tras atunci! Slujba religioasă s-a făcut apoi de mântuială, preotul, bărbat înalt, mândru, poate prea mândru, s-a simţit direct ofensat. Dar a avut puterea să se abţină, a pălit doar, s-a crispat, evitând orice fel de ciocnire cu ţopârlanul care îndrăznise să facă tărăboi într-un loc al liniştii şi reculegerii unde se odihnesc atâţia mari români, începând cu Eminescu.


Moştenise de la taică-su aceeaşi obsesie faţă de pământ. Numai că în cazul lui, aşa cum se întâmplă adesea prin inver­sare, furia părintelui faţă de tot ce nu are o folosinţă imediată devenise la el o dragoste neobişnuită. Iubea aproape bolnăvicios cimitirele, grădinile, străzile pe jumătate de­mo­late. Când era mic fugea de acasă şi o lua la sănătoasa ca să nu fie ajuns din urmă. Îi plăcea să se plimbe pe aleile cu pietriş înnoroiat din cimitire. Se oprea în dreptul unei cruci şi citea ce era scris acolo, simţind o stranie înrudire cu străinul care trecuse în lumea celor drepţi şi care, bun sau rău, acum nu mai putea fi decât bun. Prin Bellu se plimba cel mai mult. Citise că înainte de-a fi cimitir locul fusese la vremea lui una dintre cele mai vestite grădini ale Bucureştiului, unde se strîngeau toţi meseriaşii şi prăvăliaşii, îşi descheiau jiletcile ţipătoare, de prost gust, şi se tolăneau pe iarbă. Din când în când,  între două sughiţuri, se mai uitau la ceasul cu lanţ, care nu era de aur, ci de tinichea, ca să vadă cât e ora, deşi puţin îi interesa. Transformarea grădinii în cimitir se petrecuse după 1864, cam în aceeaşi perioadă când şi Văcăreştii deveniseră puşcărie.


Privea acum clădirea palat şi nu îndrăznea să împingă poarta pentru a vedea dacă este deschisă. La un moment dat a avut impresia că în spatele unei ferestre înalte, terminată într-o arcadă boltită, zăreşte pâlpâirea unei lumini. Licărirea nesperată de viaţă într-un loc ce părea complet părăsit l-a neliniştit, ascuţindu-i şi mai mult dorinţa de-a pătrunde într-un spaţiu al nimănui şi totuşi, din câte vedea, locuit. Se uită la cer şi văzu stoluri de păsări care zburau în cerc, neîndurându-se parcă să părăsească regiunea pentru lungile lor migraţii. Trăia o senzaţie plăcută de uitare de sine, privind păsările halucinante prin rotirile lor exact deasupra clădirii în care se pregătea să intre. Toate aceste semne îl încurajau şi în acelaşi timp îl dezarmau, oprindu-l din drum, dar şi aruncându-l într-o direcţie pe care o simţea fără întoarcere. De mult, într-un cimitir de la marginea oraşului trăise o senzaţie asemănătoare. Numai că atunci nu privea cerul, ci adâncul, privea o groapă săpată poate în ziua aceea, unde ar fi fost aşezat un sicriu, şi căpătase certitudinea că acolo va intra şi el curând, dar nu într-un mod obişnuit, ci, dimpotrivă, anormal, va intra de viu, cu ochii larg deschişi, şi toate bolţile pământului se vor aşeza ca nişte coroane deasupra creştetului său. Mai privi o dată cerul şi zarea oraşului i se păru foarte îngustă. Acoperişurile ascuţite se închideau în unghiuri tăioase care mutilau orizontul. Un arbore mic, pipernicit abia îşi mai legăna cregile desfrunzite dedesubtul aceluiaşi cer plumburiu şi secat de apă. I se păru că este atunci strâns din toate părţile, că pereţii caselor se reaşază, înghesuindu-l într-un spaţiu tot mai redus, ca într-un joc de copii cu bucăţi de carton pliabile. Uşor, fără să-şi dea seama, împinse încet poarta masivă şi descoperi că este deschisă.


Tânăra ingineră, proaspătă absolventă a Fa­cul­tăţii de electronică a Politehnicii bucureştene, care pe deasupra mai şi scria o proză citadină, nervoasă, dar optimistă, era bântuită de câteva nopţi de un vis ciudat, cu atât mai ciudat cu cât se repeta respectând cele mai mici amănunte. Dimineaţa îl avea în cap limpede, fără să fi uitat nici un crâmpei. Tânăra ingineră visa o clădire de epocă, uriaşă, aidoma unui palat ducal, numai ogive şi creneluri, nelocuită însă de nimeni. În jurul palatului se înălţa un gard viu care dubla grilajul metalic împrejmuitor. Visul, ca orice vis, nu avea o desfăşurare logică. Era nefiresc, absurd, halucinant. De multe ori tânăra femeie se trezea din somn scăldată în sudoare, cu fruntea încinsă de năluci. Aşa cum sunt persoane care nu pot să se vindece de insomnie, nici ea nu putea să scape de vis. După o săptămână putea să descrie oricui înfăţişarea întregului palat. Nu-l mai vedea cu ochii nesiguri ai visului, ci ai omului treaz. Într-o noapte povestea a avut însă o desfăşurare dramatică. Parcă se abătuse o furtună puternică asupra oraşului cum nu mai văzuse nimeni până atunci. Trosneau copacii din încheieturi, crengile se rupeau ca nişte vreascuri şi urgia trecea atât de jos de pământ încât părea să strivească sub nori negri şi bolovănoşi orice vietate lipsită de adăpost. Din cauza vijeliei s-a întrerupt şi lumina electrică, casele erau scufundate în beznă, doar din loc în loc mai licărea o lumânare sau pâlpâia o lampă cu gaz. Şi tocmai atunci, în acele clipe sumbre, ferestrele măreţului palat s-au aprins pe neaşteptate, strălucind neobişnuit de intens, cu atât mai intens cu cât întunericul din oraş era atotputernic. Explozia de lumină i-a speriat pe cei din vecinătate, oameni la locul lor, care până atunci nici nu dăduseră vreo atenţie palatului părăsit. În pofida vântului puternic şi a rafalelor de ploaie au deschis geamurile şi au privit înfricoşaţi spre acele ferestre înalte, din spatele cărora venea o lumină orbitoare ca emisă de zeci de candelabre. Şi tot în acea noapte, când vuietul furtunii părea să fi atins apogeul, porţile palatului s-au izbit violent de ziduri şi dinăuntru au ţâşnit într-o fugă împleticită zeci de trupuri. Căci numai trupurile puteau fi văzute, spinări îndoite şi înroşite de focul ciudat de lumini care cobora o dată cu oamenii prin porţile deschise. Numai că nu erau simple făclii mişcătoare care alunecau prin noapte şi luminau trupurile celor izgoniţi din palat, ci limbi de foc care scriau pe spinările oamenilor litere indescifrabile. După un asemenea vis abia se mai punea dimineaţa pe picioare. Imaginea trupurilor torturate stăruia îndelung. Stătea cu ochii în gol şi puţin îi păsa de colegele de birou care începuseră deja să se bucure de apatia ei accentuată. Nu povestise nimănui nimic, doar cel pe care-l iubea ştia câte ceva, şi el absolvent al unei facultăţi politehniste, schior pasionat, mare amator în timpul liber de concerte de orgă şi expoziţii suprarealiste. Tânărul nu zicea nimic şi o asculta cu o anumită evlavie, simţind şi el că un asemenea vis nu e ceva obişnuit. Odată, visul alesese alt făgaş: era o zi posomorâtă de toamnă, cu lumină zgârcită, cu vânt hain, cu pete de noroi din metru în metru. Arbori desfrunziţi, case cu acoperişul strâmb, streşini îndoite, cornişe crăpate, pridvoare bătrâneşti unde se întindeau carpete subţiate, doar clădirea ducală rămânea impasibilă în mijlocul degradării. Baldachinul din sticlă groasă, verzuie care străjuia intrarea principală, ca la vechile case neaoşe boiereşti, contrasta cu aspectul occidental al altor părţi ale palatului. Volute, arabescuri, rozete, un model decorativ încărcat aminteau de stilul baroc, ceea ce nu afecta ansamblul masiv care situa originea clădirii în urmă cu multe secole, poate chiar spre Evul Mediu. Treptat, în faţa grilajului care înconjura palatul se strângeau oameni de prin împrejurimi, îmbrăcaţi ponosit, femeile arătau ca nişte slujnice, bărbaţii ca nişte zilieri, făpturi umile, în opoziţie flagrantă cu înfăţişarea princiară a clădirii. Dar toţi aveau capetele descoperite şi părul frumos periat. Multe chipuri erau înlăcrimate. Unii ţineau în mână lumânări aprinse şi câte un petec de hârtie, ca un fel de acatist. Toată mulţimea aceea dorea să afle ce se întâmplase cu un tânăr care în urmă cu mai multe zile intrase în palat şi nu se mai ştia nimic de el. Oamenii veniseră sperând că cineva va ieşi totuşi de acolo şi le va explica ce s-a petrecut. Puteau şi ei să forţeze intrarea, dar se temeau. Lumânările ardeau drept, flacăra nu şovăia, era, până la urmă, singura lor putere prin care credeau că-i pot atrage atenţia celui dispărut înăuntru. 


Tânăra s-a trezit atunci şi s-a simţit ceva mai liniştită decât după alte nopţi. A pus mâna pe telefon şi l-a sunat pe prietenul ei pentru a se întâlni. El a venit la ora stabilită, dar arăta destul de abătut, ceea ce a mirat-o deoarece îl ştia echilibrat, greu de-a fi dat peste cap de o simplă indispoziţie. Îl întrebă ce are, el nu a răspuns imediat, a repetat întrebarea, el o privea absent şi, în cele din urmă, s-a hotărât să vorbească, dar cu greu, de parcă abia şi-ar fi reamintit ce-l apasă.


– Veneam încoace şi am văzut o femeie aşezată pe marginea drumului, care plângea. Aş fi putut să trec pe lângă ea, ca în alte împrejurări, dar nu ştiu de ce, acum m-am oprit. Când am întrebat-o ce a păţit, m-a privit ca de pe altă lume şi mi-a spus că vrea doar să fie lăsată în pace să plângă. Apoi a întors capul şi nu mi-a mai dat atenţie. Nu am plecat şi am întrebat-o din nou de ce suferă. Femeia iarăşi m-a privit ca de pe altă lume, sau era şi mai mirată, ca şi când nu doar întrebarea mea o surprindea, dar nici eu nu mai eram aceeaşi persoană. În cele din urmă, a vorbit. Îi murise bărbatul, dar nu atât moartea lui o îndurera cât faptul că nu putea să-l îngroape. Fusese pe la toate cimitirele, dar de nicăieri nu primise înţelegere. Era respinsă de peste tot. Nu primea o palmă de pământ. I se dădea invariabil acelaşi răspuns. Nu mai sunt locuri, parcelele încă libere au fost deja cumpărate şi deci nu se mai poate face nimic. Femeia nu s-a resemnat, a încercat să sape ea o groapă undeva pe un maidan, dar nu a putut din cauza pământului foarte tare şi, temându-se să cheme pe altcineva, a plecat cu mortul la crematoriu unde formalităţile nu au durat mult. Deşi era ceva lume, funcţionau non-stop vreo patru cuptoare. A primit repede pumnul de cenuşă şi poftită apoi să plece. Afară a podidit-o plânsul din care nu se mai putea opri. Cu ce s-o ajut? Ai mai pomenit aşa ceva?
Prietena lui nu se aşteptase la o asemenea destăinuire din partea lui. Nici nu-l credea şi de aceea la sfârşit i-a spus:


– Ciudat, dar pare tot un vis.
Şi-a trecut mâna peste faţă ca să alunge o umbră sau să îndrepte o şuviţă de păr ieşită de sub beretă.
– Ştii ce cred? De multe ori visăm ceea ce va fi odată, ceea ce noi oricum nu mai apucăm, dar visele ne ajută să trăim în viitor.
– Tu mai visezi casa?
– Da, de aceea te-am chemat, să-ţi povestesc ultimul vis.
– Nu mai spune nimic, hotărî tânărul, cuprins de o intuiţie puternică. Haide s-o căutăm.
– Ce?
– Cum ce? Casa din vis. Sunt sigur că e prin apropiere. Tu mi-ai dat ideea. Visul e ca un teatru. Acţiunea poate aparţine viitorului, dar decorurile sunt din prezent. Pricepi?


Porniră repede şi, cum nu se aflau departe de centru, într-un sfert de oră au ajuns la Ateneu. În faţa statuii lui Eminescu elementele erau aceleaşi: păsări, pensionari, copii. Păsările ciuguleau firimituri de pâine, pensionarii aţipeau pe băncile abia încălzite de soarele firav, copiii se jucau şi scoteau ţipete ascuţite. S-au uitat la afişele cu concertele săptămânii, dar nu i-a atras nici unul. Sufletul lor plutea într-o altă direcţie, depăşise graniţa vieţii afective şi se pierdea într-un mare necunoscut. Nici nu mai erau tineri, îmbătrâniseră în câteva zile cât alţii în decenii, mergeau alături ca doi logodnici eterni, vătuiţi, îmbălsămaţi, incapabili să se mai unească fiindcă erau deja uniţi prin trecut, vise şi tristeţe, erau copiii vârstei de fier pentru care tinereţea veşnică e bătrâneţea veşnică. Fuseseră vreodată împreună? Purtaseră cununiile de aur şi-şi juraseră iubire fără de moarte? Nu-şi mai aminteau nimic, mergeau unul lângă altul fără să se atingă, îmbibaţi de aerul moale, umed al acelei toamne, când clădirea Ateneului începea să semene cu un paraclis gigant, în care corzile şi arcuşurile instrumentelor abia zvâcneau şi sunetele produse se topeau în tăcerea zidurilor vechi. Aerul era moale şi blând şi ei coborau spre Cişmigiu, spre pelicanii cu barbă, spre balta acoperită de lintiţă şi mătasea broaş­tei, coborau printr-un coridor mărginit de case părăginite, de frunze mari şi ruginii oprite din cădere şi închipuind ciudate bolţi pentru trecerea celor care, ca şi ei, păşeau pe un caldarâm tocit, spre plăpândele umbre ale trecutului, bătrânii cişmigii care la vremea lor îngrijiseră cişmelele oraşului, spre umbrele umbrelor, până la măruntul sufix „giu”, subţire ca un fum de narghilea, caiacul lunii în care orice revoluţionar adoarme.


– Asta e, strigă ea deodată şi arătă spre o clădire din dreapta lor, copleşitoare, contrastând cu magherniţele din jur. Acoperea câteva zeci de metri pătraţi. Piatra cenuşie, groasă, cupolele metalice, la fel de cenuşii, ferestrele încadrate de rame puternice întăreau aspectul de impersonalitate masivă. Părea într-adevăr părăsită. În curte erau aruncate ţevi ruginite, drugi, cârligul unei macarale şi, de necrezut, carcasa stâlcită a unui frigider Fram. Dacă nu ar fi fost castanii din stradă, clădirea ar fi arătat şi mai trist. Cei doi priveau palatul cu adâncă mirare, când un râs subţire, venit din spate, i-a făcut să se întoarcă. La fereastra unei case fără etaj, o babă zbârcită se uita la ei şi râdea sardonic.


– Văd că vă interesează, le spuse cu o satisfacţie neascunsă. Să ştiţi că porţile sunt deschise. Puteţi intra dacă doriţi.
– Dar ce este aici?, întrebă tânărul cu teamă.
– Nimic, de mult a fost reşedinţa nunţiului papal, dar pe urmă a rămas în paragină.
– E imposibil ca o clădire atât de mare să nu fie folosită în vreun scop.
– Ehe, tinere, ce practic eşti!, spuse baba cu dispreţ, mişcându-şi capul şi legănând salba de creţuri de sub bărbie. Aşteptaţi puţin, adăugă ea şi dispăru de la fereastră pentru a reveni în câteva clipe. Ţinea în mână un fel de papirus înfăşurat, pe care a început să-l desfacă încet, cu o lentoare studiată, paralizantă, care vâra groaza în oricine.
– Uitaţi-vă la acest pomelnic, îi invită ea, arătându-le un şir lung de nume care nu se mai isprăvea. Acum a venit şi rândul vostru să vă scriu. Bag mâna în foc că sunteţi logodiţi, am dreptate?
– Aveţi, roşi tânăra. Ne căsătorim luna vitoare, completă ea, recăpătându-şi încrederea. Dar starea ei sufletească se bucură de o întremare de scurtă durată, deoarece baba, după ce-i ademenise la fereastră, prefăcându-se la început că e doar o persoană în vârstă, care vrea să intre în vorbă cu oricine pentru a-şi umple timpul, le spuse cu o voce cavernoasă:
– N-o să vă mai căsătoriţi, până aici v-a fost!
Tânărul ar fi vrut s-o repeadă pe nemernică, dar se simţea lipsit de orice putere. Pechinezul aflat alături de bătrână pe pervazul ferestrei îl privea fix, hipnotic. Avea ochi catifelaţi, imobili, ca doi picuri de venin.
– Ce este ăsta?, întrebă tânărul arătând spre papirus.
– Nimic special, conţine doar numele tuturor celor care au dispărut acolo, şi baba arătă spre clădire.
– Nu se poate, negă tânăra. E o închipuire, un vis. Clădirea va fi restaurată, va avea o destinaţie publică.
– Oho, domniţă, de câte ori au venit aici cu schele, au adus odată şi o macara, dar au lăsat pe urmă totul baltă! Unor muncitori li s-a pierdut urma, cazul cel mai frapant e al unui inginer, şef de lot, băiat deştept, căsătorit, cu copii, ce tămbălău a mai fost! Unde a dispărut? L-a înghiţit pământul? Cui să-i dea prin cap că intrase acolo, în clădire? Doar eu ştiam, dar nu am suflat o vorbă. L-am dibuit că-i arde omului de ducă. Înainte de-a dispărea l-am chemat aici, a venit ca un mieluşel, şi i-am trecut numele pe listă. Din clipa aceea am fost sigură că nu mai are scăpare.
– Şi dacă noi nu-ţi spunem cum ne cheamă?, vru tânăra să se apere.
– O să-mi spuneţi. Mai faceţi şi voi puţine mofturi, pe urmă o să vă treacă şi nu o să mai daţi înapoi. Dacă aţi ajuns până aici, nu mai aveţi decât un singur drum. Cu vreo zece ani în urmă am mai încondeiat o pereche. Se iubeau foarte tare şi se temeau ca moartea să nu-i despartă. Când i-am văzut, am ştiu că-s ai mei.
– Cum adică?, se încruntă tânărul
– De ce te superi?, îl întrebă femeia cu o blândeţe nesperată în glas. Nu ştii că iubirea e un mare păcat? Cel care iubeşte cel mai mult trebuie să sufere cel mai mult. Şi cei care n-au iubit suferă la fel de tare. Aici, vorbi ea mai apăsat şi arătă spre clădire, îşi au locul numai cei care au iubit foarte mult şi cei care nu au iubit deloc. Ei sunt judecaţi şi pentru risipă, şi pentru zgârcenie. După judecată, după ce li se va cântări vina, pe trupul lor va fi scris cu limbi de foc numărul de veacuri cât vor trăi sub pământ.
– Nu eşti în toate minţile, femeie, spuse tânărul cu nesfârşită milă şi chiar vru s-o mângâie pe faţa schimonisită.
– Dar ăsta-i visul meu, ţipă atunci tânăra, coşmarul meu. De ce ? Nu vreau.
– Ce nu vrei?, surâse baba şi, ciudat, în acea clipă pe capul pechinezului cu o privire hipnotică se aşeză un corb cu ghearele răşchirate, care înţepeni acolo şi nu-şi mai luă zborul. Alăturarea dintre pasăre şi câine era ca o emblemă de hotar dincolo de care începea cu adevărat împărăţia morţilor.
– Dar de unde ştii toate astea?, mai avu tânărul puterea s-o întrebe, ţinând în braţe trupul chinuit al logodnicei sale.
– Acum treizeci de ani, începu bătrâna, bărbatul meu a dispărut acolo. A fost o noapte cu furtună mare şi toate ferestrele palatului erau luminate. Niciodată nu a arătat ca atunci. Mi se părea că a luat foc, dar am înţeles că era lumina judecăţii care orbea pe oricine chemat acolo. Bărbatul meu m-a iubit foarte mult. În fiecare noapte visa că suntem miri şi că mergem la biserică pentru a ne cununa, dar înainte de-a intra aceasta se dărâma chiar în faţa noastră. Hai, dispăreţi cât mai repede din ochii mei, vă scuip din gură! Nu ştiţi ce e iubirea, o să vă despărţiţi curând şi o să uitaţi tot prin ce aţi trecut.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul