Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O furtună, două furtuni

        Ana-Maria Nistor

E povestea lui Shakespeare şi totuşi nu e. E vis în vis, dar parcă e real. E bizar, dar cu logica şi precizia obsesivă a detaliilor onirice. E glumă, dar ce tristă!


O furtună începe o dată cu prăbuşirea unui morman de cărţi – cădere, dar şi înălţarea către lumina întrezărită deasupra închisorii subterane a buchiselii. O furtună se încheie cu un carneţel scorojit de timp şi de amintiri, din care ies cuvinte. Între aceste două coperte se insinuează, pervers de dulce, întrebarea aceea pe care ne-o punem toţi în joacă: ce ai lua cu tine, singur şi părăsit pe o insulă pustie, după un naufragiu?


„O insulă sărită de pe fix” – desprinsă din axul central, clătinându-se de beţia vorbelor, a planurilor dorite şi a vinului. La propriu clătinându-se, după legile clasice ale ameţelii cu zemuri bahice. Lumea e ieşită din ţâţâni, e cu susul în jos, pereţii se mişcă, un candelabru luminează chior în podeaua care se învârte. O furtună constantă, de fond, e afară, dincolo de zidurile încă­perii vechi şi reci, acolo, amestecând şi aler­gând abulic personaje, cu acţiuni nevăzute, ci doar bănuite, precum în actul incendiului din Trei surori a lui Cehov. O furtună ve­ghează înăuntru la schimbarea oamenilor şi la faptele de-aici – furtuna de hârtie – suport pentru închipuire.


Uşa prin care se intră şi se iese e greu accesibilă, are prag înalt, se închide şi se deschide când vrea gândul celui ce ţese vrajă, se mută chiar o dată cu peretele. Dulapul imens, însă, e ca un lift magic din care urcă şi coboară spiritele, naufragiaţii, unde apar şi se prăbuşesc ziduri de cărţi, iar curenţi cosmici atrag magnetic în găuri negre de somn hârtii şi personaje.


E trist aici, e sumbru, magia asta n-are nimic luminos, colorat, scânteietor, forţa ei înfricoşează. Departe de a fi feerică, Furtu­na asta e scorneala minţii unui bătrân nebun. Şi singur. Care însă, adormind, are pu­terea de a construi un teatru. „Acum tu spui asta, aici se întâmplă..., iar dincolo..., pe urmă eu vin şi..., acum intră muzica, e bine aici, pentru că se pregăteşte... Stai. Mai am o idee.”


Patru duhuri îl însoţesc pe bunul şi simpaticul Ariel (Valentin Mihali), care mai vor­beşte uneori cu vocea lui Prospero, cinci sunt naufragiaţii. Perechi, simetrii, oglinzi – Trinculo şi Stefano citează cuplul Stan şi Bran, Ferdinand e jucat de o femeie (Romaniţa Ionescu), Miranda e un bărbat (Sorin Leoveanu). Jocul dublului amestecă sexele, persoanele, speciile. Miranda e şi Caliban, Caliban e, de fapt, pierduta Miranda – depinde cum priveşti: atunci când visele lui Prospero plămădesc rochii de hârtie, sfioasa fecioară se dezvăluie ca o marionetă mirată şi docilă; când rochia e sfâşiată spre ciuda păpuşarului, din zvârcoliri şi vaiete groteşti se iveşte Caliban, fiară care moţăie şi pândeşte muşcătura.


Magul trist, cu mintea chinuită de fantasme, îşi înşiră comedianţii pe sfoara visului. Nu-l interesează acum nici răzbunarea, nu-i pasă de fapte bune sau rele, nu mai vrea să dea nicio lecţie. E demonstraţia, pentru sine, a jocului unui regizor bătrân şi obosit care vrea să-şi mai ţină în mână actorii, măcar o dată. E ultima sforţare dinaintea ultimului somn. Atunci, un tată abandonat îşi poate închipui că există aievea fiica-i delicată care nu e, de fapt, decât un monstru umanizat. Sau invers?


Misterul se dezvăluie atât cât să-şi sporească frumuseţea. Prin muzica lui Vasile Şirli, care se strecoară parcă prin crăpături, de sub podele, însoţind ca o litanie rostirea psalmodică a lui Ilie Gheorghe. Prin spaţiul fabulos imaginat de Dragoş Buhagiar, care cuprinde necuprinsul unei insule fantastice; prin stranietatea non-travestiului lui Sorin Leoveanu – „un glas, un chip, o haină, totuşi doi”.


S-a spus că regizorul se autocitează, că regăsim teme şi motive din spectacole mai vechi, atmosfera din mai noul său film. Superficial şi limitativ. Şi chiar aşa să fie, atunci da!, intenţionat, programatic da! Nu întâmplător este aici Ilie Gheorghe cel de după Faust, nu întâmplător simţi în nări acelaşi miros de praf şi hârtie învechită, nu întâmplător se amestecă partituri de tragic, liric, grotesc. Asta doar dacă mă gândesc, sumar precum cronicarii, la ultimele spectacole. Şi, poftim, de dragul jocului, rog spectatorul să rememoreze Noaptea la spartul târgului. Atunci când târziu, aproape de sfârşit, primeai cheia. Ca şi aici. În ultima secvenţă, la final(uri), cu zâmbet amar desluşeşti ghemul de iţe. Totul n-a fost decât creaţia închipuită a bătrânului din azilul cărţilor, înduioşător visător, neputincios în realitate, magician în oniric. Prospero e, de fapt, Purcărete.


„O furtună” după W. Shakespeare;
regia: Silviu Purcărete; scenografia: Dragoş Buhagiar; muzica: Vasile Şirli;
cu: Ilie Gheorghe, Sorin Leoveanu, Valentin Mihali, Romaniţa Ionescu, Angel Rababoc, Adrian Andone, Constantin Cicort, Nicolae Poghirc,
Cătălin Băicuţ, George Albert Costea, Mircea Tudosă, Iulia Lazăr,
Iulia Colan, Petra Zurba, Monica Ardeleanu;
Teatrul Naţional Craiova

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul