Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Politică și Educație

        Adrian Costache

Şcoala românească se află din nou sub asediul Politicii. Fenomenul s-a accentuat în ultima perioadă. Motivul e unul simplu şi vorbeşte despre o clasă politică ale cărei strategii nu depăşesc un ciclu electoral. Educaţia e supusă procustian acestor termene, deşi Educaţia ar trebui să fie un Proiect Naţional de durată. La noi însă campaniile electorale încep îndată ce o nouă putere s-a instalat. Poate din acest motiv lucrul cel mai izbitor este acela că nici după 20 de ani nu avem strategii naţionale în Educaţie (nici în alte domenii, de altfel!), chiar dacă afirmaţii de principiu se fac, în numele faptului că unele partide se declară de dreapta, altele de stânga, iar alte câteva cochetează cu ideea de centru, ceea ce la noi pare greu de definit. La fel ca şi stânga sau dreapta, de altminteri.


Noua Putere, instalată recent, a adus cu sine, dincolo de manevrele de înlocuire a tot ce poate fi înlocuit şi are vreo semnificaţie în Stat, o stare de aşteptare şi de confuzie în sistemul de învăţământ. A apărut deja o Ordonanţă prin care Legea Educaţiei Naţionale s-a modificat şi, dincolo de eventuale detalii tehnice care trebuiau precizate, dar care puteau fi reglementate prin metodologii, se simte în această Ordonanţă un mod de gândire concretizat de briza recentralizării... Restauraţie, cum ar spune cineva, folosind limbajul istoriei. Se zvoneşte, lucru absolut previzibil, că în spatele acestor schimbări se află un maestru de ceremonii care este identificat de multă lume cu fostul ministru pesedist al Educaţiei Ecaterina Andronescu. De altfel, modelul preuniversitar creat de Andronescu în 2003 este încă activ în sistemul de învăţământ şi lui i se datorează în parte rezultatele la Bacalaureat din 2011, un dramatic moment al adevărului despre şcoală. Ca şi miniştrilor care au defilat prin strada Berthelot, între alţii inginerul Adomniţei. O adevărată restauraţie pare a se pregăti, aşa­dar, din umbră. Semnalul a fost dat de Sindicate, scăpate de complexul marginalizării din vremea ministrului Funeriu. Un ministru care, între altele, a anulat obligativitatea reţinerii cotizaţiei sindicale pe statul de plată, fie că erai, fie că nu erai sindicalist.


Caracterul revendicativ al noii Puteri se manifestă mai ales în ceea ce priveşte schimbarea structurii sistemului învăţământului preuniversitar, prin conservarea modelului unei aşa-zise şcoli obligatorii de 10 ani (8 ani gimnaziu plus cursul inferior de liceu), cu un liceu fracturat în două segmente, cursul inferior şi cursul superior, şi cu o deplasare masivă de populaţie şcolară după clasa a VIII-a către oraşe, pentru a-şi termina şcoala obligatorie, în licee. Din nou, România nu va avea, în fapt, o strategie coerentă a şcolii pre­universitare, atât învăţământul obligatoriu, cât şi cel liceal fiind lipsite de obiective specifice, aşa cum sunt făcute din „bucăţi”. Ceea ce rezolvase cumva noua Lege într-o formulă acceptabilă se doreşte a fi anulat. Miliarde de lei vor fi din nou înghiţite pe „naveta” elevilor cu domiciliul în rural către oraşe pentru terminarea şcolii obligatorii. Clasa pregătitoare, a cărei necesitate a fost explicată în câteva rânduri de specialişti, dispare în neantul preşcolarităţii. Dar consecinţele conservării posibile a acestui model şi, implicit, ale schimbării Legii, vehiculate de sindicate, nu sunt doar economice, de costuri (circa 2 miliarde lei!), ci constau şi în revenirea vechilor probleme: abandonul şcolar, care atinsese la un moment dat pentru clasa a X-a cifra de 25%, ruperea elevului de mediul familial la 14 ani cu toate consecinţele de rigoare, „criza” de elevi în şcolile din mediul rural şi riscul ca şi alte asemenea unităţi de aici să fie închise, ceea ce va stârni în continuare emoţii opiniei publice; şi, evident, inexistenţa unui model de şcoală obligatorie riguroasă, cu cicluri de evaluare, cu obiective finale precise, adi­că exact ce interesează un Stat care pune în centrul politicilor sale educaţionale şcoala obligatorie. Mai importante sunt se pare acele interese care ţintesc către cvasigeneralizarea liceului (nu contează în ce condiţii de calitate!) şi care se regăsesc în special în universităţile private, cele care au mediocrizat definitiv învăţământul superior românesc.


Toxicitatea politicii guvernanţilor ultimului deceniu a afectat profund Educaţia în România zilelor noastre. Încercarea de a construi un Pact Naţional pentru Educaţie s-a prăbuşit în politicianismul deşănţat al majorităţii partidelor sau a fost blocat de orgolii fără limită ale unor foşti miniştri sau profesori, de interese economice, de paternalisme de toate felurile. Dorinţa unor miniştri de a deveni un Spiru Haret contemporan al şcolii a tulburat profund sistemul educaţional, iar gesturile personale au eşuat adesea în penibil. Pe acest fundal, lipsa de strategii, de viziune şi orizont cultural a împins învăţăm­ântul românesc într-un impas deplin.
 
Ceea ce a lipsit şcolii româneşti din ultimii ani, cu excepţia încercărilor ministrului Funeriu, au fost luciditatea şi analiza obiectivă, consecinţa fiind transformarea evidentă a sistemului într-o „formă fără fond”, cu examene formale, cu un fundal în care politcianismul, şi nu expertiza profesională, şi-a făcut de cap. În momentul de faţă, corpul profesoral pare bulversat, confuz, atomizat, lipsit de interes pentru destinul şcolii. Comportamentul „electoral” şi „sindicalist” al acestuia s-a accentuat în ultimii ani. Fiind o ţintă electorală importantă (ca şi pensionarii sau alte categorii de bugetari!), cadrele didactice au fost încet-încet convertite la o existenţă marcată profund de jocuri politice, devenind doar o masă de manevră la dispoziţia unor partide. Conştiinţa corpului profesoral pare adormită.


Legea lui Funeriu-Miclea are câteva puncte tari, care, în vânzoleala actuală şi în graba revendicativă, par a nu mai fi luate în seamă de nimeni: împingerea educaţiei, prin clasa pregătitoare, la vârsta de 6 ani şi constituirea unei şcoli generale coerente (coerenţa de tip sistemic!) de un an pregătitor plus nouă ani de şcoală obligatorie, întărirea unităţilor şcolare din mediul rural, viabile, şi contracararea unui fenomen obiectiv – scăderea populaţiei şcolare aici, reducerea abandonului prin apropierea şcolii de familie şi domiciliu, evaluări periodice menite a stabili diagnoze corecte, regândirea programelor şcolii generale dintr-o perspectivă modernă (inter- şi transdiciplinaritate!) etc. Dar şi acum, ca şi altădată, o criză a dialogului, a conceptelor, a viziunilor, la care se adaugă veşnicul interes electoral, ca şi orgolii pustiitoare par a face din şcoală şi reforma ei un câmp „însângerat” pe care agonizează tot mai puţinele competenţe ale domeniului.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul