Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Modelul ieroglific al principelui ideal

        Daniela Firescu

Istoria se reinventează şi se rescrie cu fiecare generaţie şi mai rar se redescoperă. Prin demersul lui Tudor Dinu în Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat: Rivalităţi politice şi literare la începutul secolului XVIII (Cuvânt înainte de Giorgios Dion, Poukamisas, Humanitas, Bucureşti, 2011), istoria magnifică şi malefică este cuprinsă într-o amplă călătorie în timp, într-un „Bizanţ după Bizanţ”, în „epoca lalelelor”, într-o abordare compare & contrast a două dintre cele mai remarcabile figuri ale epocii.


Imaginea canonică a savantului şi cea a domnului fanariot sunt revizitate critic, în­tr-o istorie a istoriei ce evită să dea verdicte fără a examina faptele şi mai ales veridicitatea lor. Calea de acces aleasă în descoperirea celor două personaje istorice vizează un comparatism ce transgresează frontiere, apropie prin cercetarea raporturilor de analogie, înrudire şi influenţă. Destinul politic, cultural şi personal se intersectează permanent. De instruirea lui Dimitrie se preocupă intens Constantin Cantemir, care, frustrat de propriile limitări, îşi doreşte o educaţie aleasă pentru fiii săi. De îndrumarea paternă se bucură şi Nicolae Mavrocordat, cu atât mai mult cu cât tatăl său, Alexandru Mavrocordat (Exaporitul), era un erudit cărturar.


Ambiţiile livreşti nu sunt întrecute decât de cele politice, obiectivul final este ocuparea scaunului domnesc într-una din ţările române. Atât Constantin Cantemir, cât şi Exaporitul (din poziţia de mare dragoman) fac planuri, speră, încheie alianţe/căsătorii cât mai avantajoase în vederea atingerii scopului lor. Proiectele lor sunt însă zădărnicite nu numai de schimbările frecvente de la Înalta Poartă, cât mai ales de interesele lui Constantin Brâncoveanu (Altîn Bey – Prinţul aurului), punct de stabilitate în Ţara Românească, ce rezistă un sfert de veac datorită calităţilor diplomatice, peşcheşurilor uriaşe către Poartă şi intrigilor desfăşurate pe mai multe planuri. În fapt, starea ce caracterizează acest ev românesc este complotul în variante şi proporţii diferite, concurat cu succes de denunţ şi trădare: „oare nu se pregătea o trădare, se întrebau binevoitorii care ştiau că orice denunţ bine ticluit putea să le aducă un câştig însemnat”.


Lupta pentru domnia Principatelor Române, sintetizată alegoric în Istoria ieroglifică, este completată de naraţiunile istorice mai puţin fictive, însă nu atât de pitoreşti. Spaţiul ficţional este unul al revanşelor de vreme ce conflictul dintre Cantemireşti şi Brâncoveneşti este aplanat de formă, aici „principele poate da frîu liber egocentrismului, devenind singurul animal supranatural din text (...) paradigmă etică absolută”.


Unul dintre momentele-cheie în evoluţia evenimentelor, dar şi în clarificarea priorităţilor este bătălia de la Zenta, unde Cantemir participă direct în calitatea sa de capuchehaie: confruntarea dintre Imperiul Habsburgic şi cel Otoman se termină dezastruos pentru turci – o redare nemijlocită a dezastrului militar în care însuşi marele vizir piere apare peste ani în Istoria Imperiului Otoman. Campania din Serbia e văzută ca turning point în existenţa lui Cantemir ce îşi revizuieşte opţiunile şi, convins că sfârşitul puterii otomane e aproape, se orientează şi trece ulterior de partea ruşilor şi a lui Petru cel Mare. Efectul Zenta se manifestă şi pe plan literar – Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul este rezultatul tribulaţiilor posterioare luptei, problematizarea existentului şi a rolului înţeleptului în lume, ce este în viziunea lui Cantemir unul activ, el îndeamnă „la rămînerea în lume şi la supunerea acesteia cu armele virtuţilor creştine”.


Extrem de important este momentul Zen­ta şi pentru Alexandru Mavrocordat care va iniţia şi coordona tratativele de pace de la Karlowitz într-o remarcabilă reuşită diplomatică (respectarea principiului uti possidetis – păstrarea teritoriilor cucerite prin luptă), fiind avansat consilier intim „păstrător al secretelor”, iar fiul său, Nicolae, devine la numai optsprezece ani mare dragoman.


Abilităţile de mediator ale lui Al. Mavrocordat sunt utilizate chiar în aplanarea conflictului dintre Cantemireşti şi Brâncoveni, sprijinirea lui Antioh de către Brâncoveanu ce procedează în „maniera lui caracteristică, arătând  «doo obrază de prieteşug», unul către Racoviţă şi altul către Cantemir”. Însă „planurile excogitate de Exaporit” de a-l mazili pe Brâncoveanu şi a-l înscăuna în locul lui pe fiul său Nicolae sunt dejucate şi numai circumstanţele istorice (perspectiva războiului cu Rusia) îi determină pe turci să-l nu­mească domn al Moldovei şi tot războiul (iminent în 1710) provoacă înlocuirea sa – lipsit de experienţă militară, incapabil de a mobiliza ţara în caz de război. Urmează scurta şi dezastruoasa domnie a lui Cantemir, trecerea de partea ruşilor, înfrângerea de la Stănileşti, exilul, protecţia ţarului – retragerea de pe scena istoriei şi consolarea în spaţiul livresc. Deşi pasiunea studiului, curiozitatea intelectuală nu-l abandonează niciodată (ma­nifestate în manieră hibridă, o suprapunere de epistemologie şi afabulaţie), ele apar ca preocupări adiacente planurilor sale politice de recuperare a tronului Moldovei – dovadă nu­meroasele intervenţii/intrigi/insistenţe pe lângă ţar pentru angajarea într-un nou conflict cu turcii şi eliberarea Principatelor Române.


O traiectorie la fel de sinuoasă o are Nicolae Mavrocordat – transferul de pe tronul Moldovei pe cel al Ţării Româneşti şi prima sa domnie stau sub semnul războiului (reluarea conflictului dintre turci şi imperiali – victoriile lui Eugeniu de Savoia), duc la capturarea şi exilul forţat în Transilvania. Perioada exilului deschide spaţiul literaturii şi al incursiunilor ştiinţifice. În relaţia filozofic-literar-socio-politic dincolo de nostalgia şi obsesia puterii, ambii principi sunt preocupaţi de imaginea suveranului ideal (prototipul din Vita Constantini Cantemyrii), a regelui-filozof sau de imaginea lui Dumnezeu pe pământ (N. Mavrocordat – Despre îndatoriri).


Recontextualizarea operată de istoric, evitând tezismul didactic, nuanţează imaginea de savant a lui Cantemir şi completează profilul său politic şi reabilitează figura despotului luminat – Mavrocordat, un pseudo-Phalaris modern.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul