Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Democrația și fotbalul

        Gică Contra

Honni soit qui mal y pense! Sau, parafrazând mai pe româneşte franţuzeasca zicere: dacă v-aţi gândit cumva că în rândurile următoare veţi găsi referiri sau aluzii la spectacolul mai mult sau mai puţin sportiv care colorează în roşu-sângeriu arena democraţiei autohtone (originală, mie-mi spui?!) de vreo câteva săptămâni încoace, ei bine, v-aţi înşelat! Nu despre corida declanşată intempestiv pe ruta Cotroceni – Piaţa Victoriei prin neprezentare va fi vorba mai jos şi nici despre faulturi grosolane ori de o inefabilă delicateţe, lovituri libere în plexul sau în mecla adversarilor, contestări ale arbitrilor, driblinguri legislative, schimburi de pase verbale, ofsaiduri constituţionale – reale ori imaginare –, şuturi la vinclul părţii dorsale a celor cu chiloţi şi jambiere de altă culoare politică, transferuri oneroase de jucători la două capete, bodicecuri amicale, soldate cu internări fictive, penalizări dubioase, capete în dantură, crampoane pe tibie şi peroneu, obstrucţii, trageri de timp, de tricou sau cu pistolul din dotare, tiki-taka procedurale, temporizări, verticalizări, simulări sau accidentări veritabile. Nimic despre toate acestea, deşi trebuie să recunoaşteţi că ele sunt tentante până la irezistibil.


Problema care mă preocupă pe mine în aceste zile caniculare este cu totul alta. Şi anume: cum se face că Andres Iniesta, declarat de U.E.F.A. fotbalistul nr. 1 al recent în­che­ia­tului Campionat European, n-a intrat în echi­pa ideală a competiţiei desemnată prin votul fanilor? Nu-mi spuneţi cuvinte dulci despre subiectivitate fiindcă aspectul cu pricina nu e „în chestie”: şi o opţiune, şi cealaltă sunt subiective. Cu deosebirea că numărul microbiştilor care l-au ignorat pe Iniesta este covârşitor mai mare decât al celor care au văzut în el vedeta Europeanului polono-ucrainean. Pe cale de consecinţă, alegerea iubitorilor fotbalului este mai democratică şi cu şanse superioare de adjudecare ca legitimă. Opţiunea oficialilor se bazează, la rândul ei, pe un prezumat coeficient mai ridicat de competenţă în materie.


Nu mă interesează deloc cine are mai multă dreptate: competenţii de la U.E.F.A. sau numeroşii din tribune şi de la televizor. Constat, doar, apariţia unei crevase neaşteptate între o elită alcătuită din cunoscători şi masa celor cărora le este destinat spectacolul fotbalistic. Ceea ce – scuzaţi expresia – sună ca toţi dracii, fiindcă jocul cu balonul peticit multicolor se bucură de răspândirea şi popularitatea de nivel planetar cunoscute tocmai fiindcă întreţine iluzia democraţiei şi egalităţii de şanse dintre toţi competitorii, pe de o parte, iar pe de alta, le induce fanilor convingerea orgolioasă că tot ceea ce se petrece pe stadioane le aparţine, într-un fel sau altul – respectiv, că ei sunt parte esenţială şi indispensabilă a fenomenului. Şi există un rezon indiscutabil în gândirea lor: fotbalul fără spectatori, fără nebunia iubirii pătimaşe pentru echipele favorite şi fără adversitatea crâncenă vizavi de Ceilalţi este un non-sens. Inclusiv pentru că prezenţa sau absenţa lor din tribune implică dimensiunea financiară a problemei care devine, pe zi ce trece, tot mai importantă în metabolismul conceptual şi organizatoric al întregii babilonii.


Cât despre delimitarea fanilor de Iniesta – acest băiat căruia îi lipsesc cca 15 centimetri pentru a figura imaginea standard a funcţionarului de bancă multinaţională –, eu mi-o explic simplu prin faptul că el ilustrează canonic jocul echipei campioane mondiale şi continentale la dat cu latul timp de 90 de minute, plus eventualele prelungiri. Şi golul său din finala CM din urmă cu doi ani a survenit în urma exersării până la căpiere a acestui procedeu tehnic rudimentar, incolor, inodor şi insipid. Spania etalează cu virtuozitate cel mai anost şi mai plictisitor fotbal din câte s-au văzut vreodată pe stadioanele lumii, redus la ABC-ul jocului, dispensat programatic de (aproape) toate ingredientele care îi conferă farmec şi atractivitate. Nici măcar Interul lui Helenio Herrera din anii ’60 n-a atins limitele acestei nesfârşite lălăieli cu ştaif, fiindcă, în afară de apărarea-beton, trupa lui Moratti-senior avea la mijloc un strateg de calibrul lui Suarez, iar în avanposturi super-meseriaşi logodiţi cu excelenţa: Corso cu stângul lui genial, Jair cu viteza şi dantelăria fină a driblingurilor sale, Mazzola cu abilitatea de a anestezia defensivele adverse, Do­menghini cu forţa de pătrundere şi talentul său inegalabil de a se lipi la gol ş.a.m.d. Nu mai vorbesc de Olanda lui Cruyff şi Neeskens, de Germania lui Beckenbauer, Overath sau Netzer, de Argentina lui Mario Kempes Passarella şi, apoi, Maradona, de Brazilia lui Didi, Garincha, Vava, Carlos Alberto, Rivellino, Socrates, Zico, Ronaldo şi ceilalţi. Toţi ştiau cu mingea şi aveau permanent la purtător şi în sânge fenta magică, driblingul aiuritor, şutul necruţător de la 16 m, ingeniozitatea şi imprevizibilul pasei cu exteriorul şi alte minunăţii care făceau din fotbal o artă, nu o trudă inestetică, un na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie ucigător prin monotonie. Cred că eliminarea lui Iniesta din 11-le etalon al Campionatului European reprezintă sancţiunea pe care publicul, sastisit de plicticoşenia endemică a evoluţiei echipei iberice, o pronunţă cu blândă nemulţumire şi, totodată, un avertisment că drumul pe care păşeşte în pas gimnastic naţionala lui Del Bosque şi F.C. Barcelona duce spre o fundătură.


Şi fiindcă veni vorba de formaţia-fanion a Catalunyei, voi zice ca-n Topârceanu: Zboară veşti contradictorii,/ Se-ntretaie ştirile./ Ce e? Ce e? Spre Dinamo/ Toţi întorc privirile. Păi, au şi motive, de ce să nu fim sinceri?! Cea mai comică echipă din ultima jumătate de deceniu fotbalistic dâmboviţean îşi aşază pe multilaterala calviţie ghirlanda de mărgăritar necesară şi suficientă pentru ca ridicolul să fie deplin: un amical cu Messi, Xavi, Fabregas şi, of course, Iniesta. Am înţeles: fotbaliştii blaugrana exersează frecvent genul acesta de şuşa­nea fotbalistică pentru a mai salva ce se mai poate din povara datoriilor acumulate prin transferuri care sfidează bunul-simţ financiar. O.K.! Gintă latină, ca şi noi, au învăţat de la împăratul Vespasian (în veci fie-i numele lăudat!) că banii n-au miros, indiferent că îi câştigi pe Nou Camp, pe Santiago Bernabeu, pe San Siro sau pe Naţional Arena dintr-un Bucureşti a cărui căutare pe hartă le ocupă 28% din timpul alocat antrenamentului tehnic. În regulă! Dar, ca să ajungi să dispuţi o partidă contra lui Ţucudean, Alexe, Cătălin Munteanu, Dănciulescu et comp., trebuie să fi cotizat îndelung la şcoala democraţiei fotbalistice fără frontiere.


Când însă o recent promovată în prima divizie – la Gaz Metan Drobeta Turnu Severin sau cum se va mai fi numind acum mă refer – îşi  permite luxul de a deschide sezonul printr-un amical cu A.S. Roma, de ce s-ar compromite F.C. Barcelona să se dueleze cu câinii roşii cu fundă albă din Obor?


Gaudeamus, igitur şi vivat democraţia cu crampoane!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul