Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nicolae Prelipceanu la 70 de ani

        Dan Cristea

La pierderea speranţei, Editura Casa de pariuri literare, 2012, 60 de pagini
Portret sumar al unui necunoscut de altădată, Editura Tipo Moldova, 2011, 373 de
Pagini



 Alcătuită din „notaţii disparate“, după cum explică autorul pe coperta a patra a cărţii, ultima culegere de poeme a lui Nicolae Prelipceanu (e vorba de al treisprezecelea volum de versuri al poetului, publicat la 45 de ani de la debutul său din 1966) şi-ar găsi unitatea, mai spune acesta, nu în vreo intenţie specială de construcţie, ci în „constanţa obsesiilor“ şi a gândurilor „ce-mi trec prin cap, fie şi întâmpător“. Confesiune deopotrivă serioasă şi lejeră, invocând autoironic atât recurenţa profunzimilor, cât şi accidentalul sau aleatoriul fanteziei, dar, în fond, în acord deplin cu tonul familiar, degajat şi conversaţional al poemelor, care îşi iau adeseori, ca punct de decolare, momente cazuale din existenţa concretă. Aparent, nu există niciun efort, niciun gest solemn către muze, nicio încordare pentru a forţa actul scrisului. Ceea ce numim inspiraţie e legat mai degrabă de imprevizibilul vieţii mentale, de hazardul vocii din „cap“, neconstrânse de proiecte şi intenţii, dimpotrivă, lăsate liberă să divagheze la ore favorabile.
 Astfel, poetul se surprinde gândind într-o „după-amiază târziu când totul nu mai e ca înainte“. Se vede numărându-şi rândurile împuţinate pe foaia de hârtie într-o „duminică după masa“, când „mai sunt în viaţă şi soarele mai luminează ziua de iunie“. Rememorează apoi năstruşniciile care-i treceau prin minte „într-o seară de toamnă departe de locurile unde creşte bambusul“. Sau evocă împrejurarea în care, neavând nimic mai bun de făcut, se gândeşte să începă „un text/ de renunţare/ întâi la tot ce am iubit în viaţa aceasta/ şi abia mai pe urmă la tot ce am urât“. Poemul, aşadar, ar ţine de pura întâmplare, de derularea filmului mental: e ceva care survine neanunţat şi când nici nu te aştepţi, o folosire, o „petrecere“ a timpului, nici mai bună, nici mai rea decât altele. Însă tocmai pe acest fond de consemnare banală a unor circumstanţe, a unor situaţii de viaţă obişnuită apar fantezia sau neobişnuitul.
 În acest sens, incipitul poemului sirena din bibliotecă e caracteristic pentru modul subtil în care Prelipceanu îmbină familiarul cu insolitul, realismul cu divagaţia împinsă uşor spre absurd, captând totodată fluxul capricios al demersurilor gândirii. Iată cum se desfăşoară lucrurile: „citeam o carte despre politică şi spiritul tragediei şi oscilam/ între prima şi a doua exact ca-n viaţă/ afară ploua sau stătuse şi umezeala persista de parcă aş fi fost/ în bacăul lui 1920/ când deodată din maldărul de cărţi şi hârtii a răsunat o sirenă ‘‘.
În jurul acestui semnal sonor iscat misterios (care ar putea fi originea, semnificaţia lui ?), se emit mai multe ipoteze, unele chiar extravagante, care formează conţinutul poemului, anunţat, dintru început, ca fiind oscilaţia dintre „politic şi tragic“. Istoria „sirenei“ care răsună în bibliotecă e o alegorie. Planul politic (analogiile revoluţionare) e respins prin deriziune. În planul aşa-zis serios, tragic, sirena ar putea fi văzută ca o trâmbiţă a apocalipsei, anunţând sfârşitul. Pentru poet, însă, ziua de apoi rezervă încă o surpriză a stării de incompatibilitate cu lumea, „exact ca-n viaţă“. Misterul poveştii rămâne intact. Astfel, detaliul realist, concretul abundent invocat, ironia, absurdul, umorul, paradoxul intră aici într-o combinaţie originală de aproximaţii metaforice, purtând „marca“ inconfundabilă Prelipceanu: „răsuna fără încetare încât m-am oprit din citit şi am privit pe geam/ strada traian dispăruse/ şi nici reclama de la bucur obor nu se mai vedea deşi era ceaţă/ ce semnal o fi ăsta mi-am spus şi am privit împrejur/ dar cărţile mele/ în teancuri dezordonate pe rafturi improvizate de mâna mea cândva/ erau tot acolo parcă mai vizibile/ o fi anunţul că toate au un sfârşit/ o fi anunţul că odată cu sfârşitul meu începe altul să se apropie de clipa aceea/ ipoteze multiple mă asaltau fără încetare/ şi nici una n-a reuşit să se impună/ şi nici astăzi nu sunt convins că n-a fost altceva/ poate chiar sfârşitul şi în zadar mai răsfoiesc tomuri/ în diferite limbi necunoscute/ totul s-a terminat/ totul s-a închis/ închis aici voi citi până în ziua de apoi/ când nimeni nu mă va întreba în cel mai firesc mod din lume/ ce mai citeşti tu acolo/ ci o mulţime de alte lucruri pe care nu le ştiu/ şi nici până atunci n-o să am timp să le-nvăţ“.
Poemul pune în evidenţă unul dintre procedeele favorite din discursul poetic al lui Nicolae Prelipceanu, şi anume avansarea succesivă de „ipoteze multiple“, de conjecturi, de istorii, de supoziţii în jurul unui obiect, în jurul unui personaj sau în jurul unui simbol. Toate acestea se acoperă, precum o larvă într-un cocon, de metafore, de comparaţii, de analogii şi asociaţii. Am putea vorbi de un soi de cazuistică legată de obiect. Totodată, versurile la care ne-am referit, mai cu seamă cele din finalul poemului, ilustrează una din temele de bază din imaginarul poetului, tema lumii nefireşti, întoarse pe dos. Într-un asemenea univers, te aştepţi de obicei la ceva şi ţi se oferă altceva în schimb.
E momentul însă să observăm că multe din poemele mai noi ale lui Nicolae Prelipceanu, comparate cu altele, mai vechi, se arată nu doar mai lungi, dar şi mai permisive pentru jocurile fanteziei şi ale imaginaţiei. Altfel spus, mai pline de reprezentări captivante ale lucrurilor, mai stufoase în ce priveşte epicul ori povestea. Le însufleţeşte, în genere, o admirabilă capacitate de a inventa, alături de jocuri de cuvinte, tot soiul de istorii hazoase, absurde sau chiar delirante, tot soiul de monştri sau himere. Dacă privim latura ingeniozităţii ori a dramatizării insolite, poetul se înfăţişează aici într-o formă de zile mari. Am văzut astfel istoria „sirenei din bibliotecă“, anunţând sfârşitul ori ziua de apoi. În titanic fals, dăm peste o altă poveste, cea a muntelui de gheaţă care a scufundat vaporul Titanic (este fireşte, în limbajul colorat al poetului, un munte titanicocton) şi care, după cunoscutul dezastru, a plecat într-o fantastică peregrinare în jurul lumii. La un moment dat, pe acest munte de gheaţă se adăpostesc vreo zece perechi de mutanţi care se înmulţesc şi dau naştere unei umanităţi diferite („una care nu avea nevoie nici să mânănce nici să bea“). După alte peripeţii, mai mult sau mai puţin miezoase, mai mult sau mai puţin bizare, aisbergul se îndreaptă spre noi, stârnind teama mimată a poetului că „o să vrea să ne scufunde cu ţară cu tot“.
Cunoscut, din versurile anterioare, ca un inventator prodigios de obiecte stranii în spaţiul poeziei, Prelipceanu ne oferă şi aici, în noile poeme, câteva dintre „reprezentările“ fanteziei sale. Dumnezeu, de pildă, care ar deţine în ceruri „stive“ întregi de poeme cu care nu are ce face, le distribuie din când în când celor de jos, dar numai după ce, mai întâi, le-a trecut printr-o maşină de tocat poezia. Poemele tocate ajung pe pământ sub forma unor macaroane de hârtie, astfel că, pentru a recompune „poemul de geniu“, în care să se simtă suflul divinităţii, ar trebui să aduni şi să combini singur, vers cu vers, ceea ce cade în timp de la masa celui de sus (dumnezeu, scrieri alese). Ideea, pe care cititorul de poezie o ştie foarte bine, e că niciun poem ori, mai degrabă, niciun volum de poezie nu se compune doar din capodopere. Într-un alt poem, adresat iniţial cititorilor (dumneavostră), Prelipceanu evocă un soi de vis despre „poetul automat“ (un „deziderat nebunesc“) care, după modelul pilotului automat, „continuă să scrie şi după ce poetul cel viu nu mai are puterea s-o facă/ şi înmulţeşte poemele lumii şi mai şi decât o fac astăzi muritorii de rând/ autoproclamaţii poeţi“. Printre ţintele critice avute în vedere de autor figurează deopotrivă „criticii automaţi“ şi „cititorii automaţi“, dar, în primul rând, el ţine să se refere sarcastic la „această lume a automatelor de cafea şi de sex şi de gânduri corecte“ pe care o percepem în jurul nostru. Poemul, schimbându-şi interlocutorul în final, se încheie pe un ton trist, aşa cum se termină multe din poemele lui Prelipceanu. Cum se sugerează, în lumea noastră, atât de departe de poezie, nici măcar acest simulacru de poet nu ar avea mai multă şansă de a dăinui: „aşadar nu mai e nici o speranţă/ nu-ţi mai poţi prelungi viaţa şi poezia/ nici cu mijloacele lumii moderne/ pe care ea le face ea le desface/ renunţă şi taci/ dispari fără urmă/ ia-ţi cu tine plăcile şi sârmuliţele/ toată fierăraia aia fină/ din care te făceai că eşti compus/ şi mai ales şterge-ţi minuţios/ numele/ din catalogul poeţilor/ vii şi morţi“.
 Într-un fel, tot de problemele poeţilor şi ale poeziei s-ar ocupa şi unul din poemele de mare succes de public ale autorului, ion de la gară, având în centrul său un „prost al oraşului“, creatură pe jumătate fictivă, pe jumătate trasă din amintiri diverse. În comparaţie, cum spune autorul, cu „marile prostii canonice şi necanonice“ în materie de poezie pe care viaţa le scoate zilnic la suprafaţă, nebunul de la gară, care îşi declama versurile pe peron şi printre trenuri, ar fi fost un „poet adevărat“, nepublicând un rând în viaţa lui, astfel că producţiile lui au murit odată cu el. Cu alte cuvinte, ca să ne referim la „tâlcul“ poemului lui Prelipceanu, inflaţia de poezie publicată ne-ar sufoca. Logica versurilor, care sunt adresate colegilor poeţi de azi, ele făcând aluzii, de altfel, şi la unele evenimente din lumea literară de dată recentă, scârţâie un pic, dar, per total, poemul are haz şi vigoare expresivă.
Alte poeme din această culegere, a abandonului sceptic cu privire la orice speranţă („nu mai am ce să aştept de la nimeni“…), ne arată un Nicolae Prelipceanu pe care îl cunoaştem şi pe care ne-am obişnuit să-l cunoaştem din creaţiile lui anterioare. Poet inteligent, critic şi dezabuzat, înclinat, cum singur se autocaracterizează, „spre partea neagră a existenţei“; poet „cu cuţitul la os ca totdeauna“, care metaforizează, aşa cum s-a mai scris, personaje, obiecte şi situaţii de viaţă, declarându-şi, pe acest fond, „tristeţea“ drept meserie de bază; poet ironic şi sarcastic, uneori chiar swiftian, în ce priveşte imaginile deformate ale umanităţii, întreţinute adeseori în viaţă, în chip artificial, prin clişee pioase; poet de vibraţie civică, deconstrucţionist al minciunii sociale, care „a lăsat o dâră murdară care se mai vede printre circumvoluţiunile creierului meu“, martor sensibil şi acuzator la „vremea noastră veninoasă“ şi la „prezentul ceţos/ plin de scame de nori din care nu plouă şi nu se vede nimic“; poet, în genere, al expresiei impersonale, al parabolei şi al alegoriei („când încerci să te exprimi pe tine“, scrie Prelipceanu într-un vers mai vechi, „îţi dai seama de imperfecţiunea lumii“), dar, nu de puţine ori, surprinzând prin evocative şi emoţionante confesiuni din existenţa „eului“, înstrăinat de sine prin trecerea anilor, prin călătoriile sufletului, prin presentimentul morţii.
Recitind astfel poemele din antologia de autor „opera omnia“, purtând titlul unui poem mai de demult, Portret sumar al unui necunoscut de altădată, am rămas eu însumi surprins de acuitatea şi de persistenţa, de-a lungul timpului, a temei morţii în poezia lui Prelipceanu. Rescriu câteva fragmente de versuri şi metafore de acest gen, care formulează, cum spune poetul, o „constanţă“ a obsesiilor personale: „frica mi-a fost sădită în corp de la început“; „moarte tu dintre cele mai blânde/ întâmpări ale vieţii/ umbrelă neagră/ cer familiar/ zăvor la poarta neantului“; „mă-tâmpină teama de moarte cu vârful ei bont“; „e moartea care te fotografiază“; „degeaba vrei să perfecţionezi lucrurile/ şi chiar pe tine mi s-a şoptit/ moartea e singura care te perfecţionează/ la infinit“; „moartea şi-a făcut cuibul în mine/ puii ei învaţă să zboare/ în creierul meu“; „convingerea morţii iminente pe care ţi-o dă primăvara“. Nu mai puţin impresionat, am redescopeit, citind antologia, alături de chipurile cunoscute, bine creionate îndeobşte de critică ale autorului, un poet vast al sufletului şi al ipostazelor acestuia (printre altele: „sufletul doar ştie de ce/ sufletul doar ştie de când/ sufletul doar pregătit de plecare“), poet profund şi tandru, trist şi melancolic.
La pierderea speranţei îşi intitulează, aşadar, Nicolae Prelipceanu ultimul volum de poeme apărut la împlinirea a şaptezeci de ani. Dezabuzarea care ar reieşi din acest titlu de carte, cu multe sugestii ironice, pentru că numele s-ar potrivi la multe firme comerciale, e contrazisă, în primul rând, de vitalitatea, de forţa expresivă a poemelor din cuprinsul cărţii.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul