Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Realitatea culturală – pretexte şi opinii

        Radu Voinescu

Poet sensibil şi cu tehnică ingenioasă, expunând un livresc bine temperat, şef de revistă (conduce de ani buni seria a IV-a a publicaţiei câmpinene Revista nouă), responsabil cu ţinuta grafică a propriei publicaţii, dar şi a revistei Spaţii culturale (ceea ce trimite de îndată la o pasiune pentru programele de calculator), Florin Dochia ascunde, după această polivalenţă care la unii ar însemna, probabil, risipire şi superficialitate, o cultură solidă, o personalitate de lector metodic şi tenace, deşi plăcerea lecturii cred că este cea care guvernează metoda, cu acumulări şi reflecţii permanente, fapt care se vede, în chip remarcabil, în publicistica pe care o practică.


Mereu  bine informat, este cel la care, pot să mărturisesc, aş apela cu toată încrederea dacă aş avea nevoie de o informaţie la zi cu privire la subiecte culturale mai clasice sau mai exotice din spaţiul francez, dar nu numai. Este şi motivul pentru care, pe când realizam revista Diagonale, i-am solicitat o rubrică despre premiile literare din Occident, rubrică pe care a susţinut-o la un admirabil nivel de profesionalism, furnizând una dintre cele mai consistente pagini.


Publicistica despre care vorbeam a lui Florin Dochia este adunată acum într-un prim volum ce grupează editorialele, însemnările, tabletele apărute după anul 2000 în Axioma, Cafeneaua literară, Revista nouă, Spaţii culturale şi, desigur, Diagonale: Prins în lumea cuvintelor, cu subtitlul Cărţi, opinii, întâmplări (1, Editura Premier, Ploieşti, 2012).


Florin Dochia nu are statutul unei vedete a publicisticii noastre culturale. Textele sale, în fond, veritabile eseuri doldora de erudiţie şi mustind de reflexivitate vie, adesea surprinzătoare, dar de o neîndoielnică pertinenţă şi de un bun-simţ remarcabil, deşi exprimat în modalităţi care frizează paradoxul pentru cei mai puţin versaţi în arta dialecticii ideilor, au văzut lumina tiparului, cum se vede, în periodice cu tiraje modeste, provinciale, până la urmă. Dar mulţi editorialişti şi publicişti în vogă ar putea să ia aminte la surprinzătoarele sale desfăşurări de talent, la densitatea ideilor şi la acribia argumentaţiei.


Cel mai nimerit ar fi să intrăm în legătură însă, după aceste consideraţii generale, cu modul în care autorul se plasează în raport cu probleme ce erau actuale la momentul redactării textelor, actualitatea unora dintre acestea neestompându-se nici astăzi şi, poate, nici multă vreme de aici înainte. De pildă, luând în discuţie – ca mulţi alţii, de altminteri, dar mai fără ocolişuri şi nu fără note de ironie, a căror prezenţă se dovedeşte, pentru ritmul textului şi pentru menţinerea spiritului realist al intervenţiei, cât se poate de binevenită – posibilitatea visată obsesiv de atâţia scriitori de la noi de a face succes în Europa, autorul pune impecabil punctul pe „i”. Incriminează lucid „stilul nostru de sincronizare întârziată”, faptul că „apar romane în stil borgesian la zece (zeci de) ani de la stingerea (intrarea în istoria literaturii universale) a genului. Kafkizăm, beckettizăm, nouveau-romanizăm, beatizăm şi în mi­leniul al treilea. Imităm şi concurăm cu valori consacrate, dacă nu cumva cu unele deja «fumate»”.


Atrăgând atenţia asupra alegaţiei cu im­portante semnificaţii de teorie literară referitoare la intrarea unui curent, a unui stil în literatura universală numai o dată cu stingerea lui, nu pot să nu rog cititorul să fie atent şi la sensul implicit al acestei ultime fraze. Care este unul programatic: nu trebuie să imităm (luaţi asta cum grano salis, pentru uzul demonstraţiei), ci să propunem. De fapt, asta au făcut sud-americanii, asta fac romancierii proveniţi din spaţiul african sau din cel asiatic. Să iniţiem teme şi modalităţi estetice, cu alte cuvinte! Să ne dovedim, dacă o avem, originalitatea!


Un punct de vedere fertil este aplicat şi receptării poeticii lui Nichita Stănescu. Este vorba de eseul Logica ideilor vagi şi metamorfozele poeziei, unde, urmând o sugestie a lui Theodor Codreanu, vorbeşte despre ruptura produsă de autorul Necuvintelor, contrabalansată de o unificare la alt nivel, o ruptură având „ceva din conceptul de revelaţie din filosofia şi estetica lui Blaga, pornind de la cuceririle fizicii cuantice, în imediata vecinătate a ruperii de simetrie din gândirea lui Ilya Prigogine” (citatul este din cartea lui Theodor Codreanu, Transmodernismul). Florin Dochia merge şi mai departe, arătând, cu argumente, că poeticii nichitastănesciene, în faţa căreia, în ipostazele ei din ultima parte a creaţiei, au eşuat mai mulţi comentatori importanţi, i se pot aplica o serie de concepte şi dezvoltări provenind dinspre teoria mulţimilor fuzzy şi din logica dinamică a contradictoriului a lui Stéphane Lupasco. Cu acestea, Nichita Stănescu era la curent, lecturile lui fiind de multe ori diferite de cele obişnuite pentru literaţii timpului său (idee pe care şi subsemnatul a susţinut-o într-un articol de acum nouăsprezece ani, punctele de sprijin fiind altele, rezultatul interpretativ rămânând, practic, acelaşi).


Temele „româneşti” sunt însă puţine în şirul de texte din acest volum. În covârşitoarea lor majoritate, ele au drept obiect realităţi literare şi culturale din alte spaţii. Câteva titluri ar fi elocvente, cred: Rezistenţa lui Kundera [sunt la curent cu tribulaţiile autorului Glumei, nu e loc aici pentru dezbateri, însă – R.V.], cu referire la ideile acestuia despre arta romanului şi despre cultura de divertisment, Ultimul exil, despre Czesław Milosz, Afacerea Heidegger, cu discutarea unor volume de Maxence Caron, François Fédier şi Emmanuel Faye, toate apărute în Franţa şi consacrate filosofului german, Istoriile lui Umberto Eco, unde este vorba despre cea a frumuseţii şi cea a urâtului, cu care Dochia era la curent încă din momentul apariţiei pe piaţa occidentală, Camus & Sartre. Vedere asupra violenţei, titlu care vorbeşte de la sine, şi aşa mai departe, fără a uita minuţioasele, informatele texte despre câteva dintre premiile literare franceze: Médicis, Fémina, Goncourt, Prix de Flore, Prix des Deux Magots, Prix Cazes şi insolitul Prix du livre incorrect. 


Este cu totul uimitoare şi reconfortantă precizia şi densitatea informaţiei pe care Florin Dochia o deţine în privinţa apariţiilor editoriale din varii domenii – literatură, istoria ideilor, filosofie, artă şi aşa mai departe –, ca şi asupra dezbaterilor pe diferite teme ce animă viaţa culturală pariziană şi nu numai.


Prins în lumea cuvintelor este una dintre acele cărţi cu care, întâlnindu-te, îţi dai seama cu bucurie că mai ai de învăţat câte ceva, o a doua lectură parcă impunându-se de la sine.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul