Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cultul colaţiunii şi demonul relativismului

        Daniela Firescu

Un minitratat consacrat logophiliei se ascunde în paginile celui mai recent volum semnat de Dan C. Mihăilescu – I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii. Despre eul din scrisori (Humanitas, Bucureşti, 2012). În anul centenarului Caragiale, oferta editorială este pe măsură şi totuşi subiectul nu pare să se fi epuizat, dimpotrivă, abundă în revizuiri, reinterpretări, recuperări. Prin cartea de faţă se izbuteşte o breşă pe culoarul mai puţin aglomerat al literaturii epistolare (integrat unei serii alături de Eminescu şi Cioran). Alăturarea nu e întâmplătoare, miza descoperirii eului din scrisori întru compunerea unui profil cât mai complet porneşte convingerea lui Cioran că „adevărul despre opera unui autor se află în corespondenţa, nu în opera sa”. Eminescu şi Caragiale – „martori” negativi, cum îi numea Cioran – au idealizat transfigurat/distorsionat/denunţat spaţiul românesc, după cum şi imaginea lor a fost decupată, de­formată, deturnată (mai ales propagandistic). Una din puţinele zone ce rămâne autentică este cea a mărturiilor, jurnalelor, corespondenţei.


Pot să ofere scrisorile o cheie de interpretare atât la nivelul operei, cât şi al existenţei? Pentru Caragiale, scrisoarea – declanşator/ cauză a conflictului e the favorit prop – suportul preferat în diverse forme: bilet, răvăşel, depeşă, telegramă – operează ca inepuizabilă sursă de potenţare negativă în spaţiul fictiv – „dracul în scris”; ea amplifică/ambiguizeză conflictul, confundă personaje şi spectatori. În plan biografic, funcţia se inversează, eliberând „energii pozitive”. În mare parte observaţia e exactă totuşi în revelarea eului epistolar, se punctează şi invocă repetitiv câteva scrisori cu rezonanţe nostalgic-revanşarde. Epistolele lămuritoare poartă trei „ingrediente esenţiale”: complexul „umilităţii extracţiunii”, orgoliul de „commediante” şi „tainicul elan răzbunător” al eternului umilit, refuzat, minimalizat.


„Textul textelor”, în opinia autorului, este scrisoarea către Delavrancea (februarie 1908), ce argumentează apropierea de Take Ionescu şi Partidul Conservator-Democrat: „Acuma (fiindcă trebuie să-ţi fac această confesiune), îţi spun că eu am cerut lui Take să mă înscrie printre ai lui. (...) Neînsemnat cum sunt în­ţeleg că la voi n-am ce căuta. Proprietate, nu; bogăţie, nu; relaţiuni de familie puternică, nu; talent, trecut politic, nu. (...) la voi boierii sunt prea mulţi şi prea strâmtă masa ca şi unul ca mine să mai încape. (...) Ştiu că la bucătărie s-ar găsi vreun locşor biet şi pentru mine printre domesticitate; dar deşi nepotul unui grec bucătar, la bucătărie mi-e greu să merg; e o deprindere care trebuie învăţată de tânăr; la bătrâneţe degeaba aş încerca să o învăţ oricât aş fi de convins de multiplele-i dulci foloase”.


Compromisul este nu numai de mauvaise grâce, ci şi total incompatibil cu firea orgolioasă, percepţia de sine fiind foarte limpede. Tactica autopersiflării vine ca măsură de protecţie a acestui orgoliu exacerbat ce când cere pare că oferă. Exemplară este în acest sens corespondenţa cu Petrache Missir – scrisoarea din noiembrie 1884, înainte de premiera Scrisorii pierdute: „Unii speră că o să cază cu desăvârşire, pe câtă vreme alţii desperă că cu piesa asta mă fac, nu cumva, om. Ia ghici tu ce părere dintre toate aste împărtăşesc eu? Nu-i aşa că am o leacă de dreptate să împărtăşesc desperarea acestora din urmă?”. Şi după un an solicitând o favoare administrativă: „continuă, stăruie, fă pe dracu-n patru şi nu mă lăsa în pierzare”. Eul apare minimalizat constant şi excesiv, la limita unor „travestiuri ale egoismului şi superbiei”, însă tiparul în care e încadrat omul din scrisori e unul al armonizării contrariilor şi tendinţelor de expunere/afirmare sau, dimpotrivă, pasivitate şi retragere în sine. Mişcarea caracteristică pare să fie una de flux-reflux, de retragere în­tr-o falsă modestie pentru a reveni în forţă, mordant cum se întâmplă în scrisoarea „pereche” celei către Delavrancea, unde i se confesează lui Alceu Urechia (octombrie 1907) într-o perspectivă dublă de commediante şi de istoric; lor li se adaugă experienţa cosmopolită care limpezeşte autoritar: „omul trebuie să spună europeneşte, nu greco-ţigăneşte, ceea ce crede”.


În dialogul cu exhaustiva exegeză caragialiană printre nenumărate complexe & sindroame (Karkaleki – Şerban Cioculescu, Fies­co – Ion Vartic) se inventează un arhigen pe măsură: homo duplex sau chiar triplex al lui Caragiale. Evitând polemizări procontra identificării Caragiale-Mitică, autorul lansează o suprapunere şi mai savuroasă Caragiale-Rică în episodul de „rabie sentimentală”– Fridolina (1883): „Am plâns toată noaptea în vagon ca un mizerabil.(...) Cu portretul Fridolinii înainte, clădesc castele spaniole şi apoi mă întreb, când îmi vine ameţelă din înălţimea lor dacă nu cumva în adevăr am înnebunit”.


Faţa scrisă a existenţei, a „febrei epistolare” se distinge prin spectacolul textual – ştiin­ţa adecvării la aşteptările destinatarului unde redactarea unei scrisori „era totuna cu ma­chiajul dinaintea intrării în scenă”, a unui „mimetism circumstanţial” oscilând între re­gistre şi tonalităţi, într-un mecanism aspirator parodic funambulesc. La caligrafia plăcerii se adaugă bonus plăcerea şi elogiul caligrafiei ca parte integrantă din „l’art de vivre” (într-o rafinată demonstraţie a conexiunilor invizibile dintre caligrafie, calofilie şi kalokagathia), unde Caragiale se dovedeşte un virtuoz – mărturia lui Cioculescu: „mic giuvaier de scris ordonat, egal rotund, parcă trasat cu o infinit delicată peniţă rotundă”, iar măiestria grafică trădează dincolo de stil, distincţie şi obsesia desăvârşirii, a completitudinii artei sale.


Transferarea şi transformarea materialului extraliterar în literatură propus de Dan C. Mihăilescu continuă „canonizarea genurilor minore”, explorând cea mai voluptoasă imagine a senescenţei – exilul berlinez, documentar sufletesc prin care Caragiale se dezvăluie şi, în final, se împacă cu sine.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul