Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Inteligenţa şi sucursalele ei

        Felix Nicolau

Iepurele sare de unde nu crezi, buturuga mică răstoarnă carul mare şi nu aduce anul ce aduce ceasul. Toate aceste zicători-cimilituri se traduc/sparg exact în capul canonului în construcţie. Căci există un canon stabil şi altul oscilant, al prezentului. În acesta din urmă se zbat mulţi, prin multe mijloace, să pătrundă. Farmecul zbaterii, şansa de a fi contemporan cu ea sunt mirobolante. Cunoşti şubrezeniile vedetelor momentului şi te amuzi când apare un outsider mai solid decât ei.


Aşa este cazul romanului Cu capul în Non (Editura Renaissance), al lui Mihnea Urs. Autorul a robotit puţin într-o bancă, după care, neînţelegând să stea cuminte în banca lui, a intrat în media, prezentând între 2005 şi 2007 emisiuni la MTV şi TV K-lumea, mai apoi luându-şi lumea-n cap şi purcezând la studiul actoriei şi teatrului la Montreal.


Deşi întrucâtva masiv, adică etalat în două volume, romanul nu pierde vremea cu stilistica, eseistica sau cu estetica. Intră destul de rapid în subiect şi pedalează cu nerv, fără opinteli şi gâfâieli. Ceea ce nu înseamnă că ar fi vorba de un roman de aventuri citadine. Cartea redă experienţele trecerii de la adolescenţă la prima maturitate într-o formulă ce vizează inteligenţa, enunţurile spectaculoase, metanaraţiunea şi un ton impertinent-sceptic. Propriu-zis, eroul Luca, student la Universitatea „Titu Maiorescu”, Facultatea de Geo­grafie, se îndrăgosteşte lulea de Roxana Vulpescu. Deşi sensibilitatea lui este demnă de ultimul volum din La Medeleni, povestea este relatată pe ritmuri de Sarmalele reci. Şi, uite-aşa, romanţul deviază într-un roman al consumismului şi snobismelor de tip balcanic. Condamnându-l pe Luca la avatarurile modului mimetic inferior, prozatorul poate ironiza convenţionalismul, superficialitatea, laşitatea, insensibilitatea, materialismul şi câte şi mai câte.


Calităţile scrierii, aşadar, sunt inteligenţa şi sucursala acesteia, inteligenţa artistică. Începutul este abrupt şi sugestiv: „Dădusem fumului forma camerei. De fapt, a bucătăriei”. Enumeraţiile caraghioase, hiperbola şi mai ales litota sunt procedeele favorite pentru reflectarea bizareriilor citadine. Dar şi observaţiile subtile, care sfâşie pe alocuri tonul (auto)ironic al cărţii, constituie un alt element de forţă: „Era aşadar una dintre acele zile în care oamenii ţin luminile aprinse. Nu ca să vadă, ci ca să spere”.


Năbădăile adolescenţei nu sunt înregistrate abisal-teatralizat, precum la Cărtărescu. Abordarea este inversată: „Nu mă dădeam mare, niciodată nu am făcut-o în faţa unei femei. E la fel de josnic precum ai trage vânturi în faţa acesteia. Eram ridicol, însă în modul în care este ridicol orice bărbat atunci când e pur şi simplu tâmpit de un anumit ochi de femeie”.


Roxana, studenta fatală, are ochii „ca două piscine de hotel tropical”. Cucerirea ei anevoioasă este dezbătută într-un monolog interior constant pus în scenă, în fond o proiectare în abis a condiţiei romanului de faţă: „Pretinde şi azi că nimic nu a anunţat-o despre sentimentele mele, deşi eu eram ca un fel de manifestaţie de patruzeci de mii de cetăţeni ce roiau pe străduţe strâmte către ea zguduind pancarte cu «FIŢI A MEA PE VECI, TOVARAŞA ROXANA VULPESCU!»”. Îndrăgostitul se compară cu „doi cai într-o Dacie berlină prin Berlin, un shaker în mâna unui bărbat paralizat”, un nenorocit terfelit de „vaginul ei de fier”.


Fantezia, totuşi, în opinia mea, plasează romanul la un nivel superior, mai ales că literatura noastră suferă cumplit la acest capitol. Avem fantastic, dar foarte puţină fantezie. Or, fantezia înseamnă o răsturnare-dereglare jucăuşă sau bizară a realităţii: „Dacă am călca cu ochii şi am avea o talpă în loc de cap, imaginea noastră despre lume ar mai fi oare aceeaşi? Cu excepţia faptului că ar fi zoom in/zoom out la fiecare pas, la fiecare ochi pe orizontul nostru strâmt. Şi tălpii din cap i-ar conveni de minune o realitate netedă, pe care să fie uşor de păşit...”. Registrul comparaţiilor dă şi el seamă de vitalitatea fanteziei: „Îmi silisem părul cu gel ca să stea pe spate ca la marii poeţi romantici de demult sau ca la marii ţigani din prezent”. Dialogurile din mijloacele de transport sunt ţicnite şi bufe, ca un joc de biliard cu mingi de oină.


Mostrele de tehnică romanescă sunt oferite mai ales de spargerea cadrului narativ, un fel de stop-acţiune, în care antieroul solicită pe la ghişeele sorţii anularea diverselor pă­ţanii tocmai descrise de el şi în care se făcuse de râs. Dialogul cu destinul pentru răscumpărarea „particulelor de ruşine” seamănă cu Giudeţul sufletului cu lumea, al lui Dimitrie Cantemir. Punerea în abis şi fisurarea convenţiilor narative pot fi obositoare dacă sunt lungite extrem. Însă, uneori, sunt de un haz nebun. De exemplu, nea Paul, bărbat trecut bine, îl freacă pe sub masă, noaptea, la terasa berăriei, pe „Piţurcă ăl bătrân”, holbându-se din beznă la vânzătoarea Dora. Când se trece la fapte, iese un fel de threesome: „Ea se rezemă cu fundul de tejghea. Muchia tejghelei îi presă carnea moale a feselor într-un fel în care până şi mie acum, ca scriitor, mi se scoală numaidecât”.


Acestea sunt calităţile unui roman care, puţin comprimat şi difuzat cu pricepere, ar putea ajunge un best-seller printre cititorii cultivaţi.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul