Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Filosofia lui Caragiale

        Ana Dobre

Opera unui scriitor este inepuizabilă, un organism viu care-şi revelează sensurile la fie­care lectură, vorbind fiecărui cititor din orice timp. Spiritul care ţine în viaţă acest univers este nu numai inepuizabil, este, mai ales, etern.


Opera lui I.L. Caragiale pare că şi-a revelat toate sensurile, privită fiind din prespective critice diferite. A vorbi despre filosofia lui Caragiale aşa cum o face Marta Petreu în monografia tematică Filosofia lui Caragiale vine ca o demonstraţie a acestui adevăr, autoarea propunându-şi să descopere „fundamentele ultime ale gândirii lui Caragiale”, „mintea cea mai luminată” din cultura noastră. Caragiale este un mare scriitor nu doar pentru că descrie, reproduce lumea traducând-o într-un limbaj propriu. Caragiale are o gândire proprie, un sistem la care ridică această lume, ţinând-o în miracolul creaţiei. Şi oricât de paradoxal li s-ar părea unora, de surprinzător altora, subiectul este posibil deoarece un mare scriitor propune, prin operă, propriul model. S-a speculat, în cazul lui Caragiale, justificând imaginea critică, negativă a lumii ficţionale, că această viziune propune, prin răsturnare, modelul unei lumi ideale la care scriitorul visa, spre care sensibilitatea sa camuflată de spiritul negator, sarcastic, tânjea.


Lucrarea Martei Petreu, aflată la a doua ediţie, prima editare fiind în 2003, este, aflăm, o obsesie mai veche, o cercetare din 1985, abandonată şi reluată în mai multe rânduri. Subiectul propus n-ar trebui să surprindă pe nimeni dintre cei care i-au citit celelalte lucrări – Cioran sau un trecut deocheat, De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian –, scrise cu nerv, cu pasiune, logic în demonstraţii perfect articulate. Chiar dacă Marta Petreu ajunge la concluzii care nu sunt împărtăşite de toţi, nu poţi rămâne indiferent la toată desfăşurarea de argumente susţinute de lectura detaliată a unui număr impresionant de materiale documentare, la viaţa ideilor pe care le pune în circulaţie, animate şi stârnite de focul dăruirii sale. Scriind, ea se abandonează cu totul unui subiect. Nu scrie la întâmplare, ci profund, implicat într-o tratare care tinde exhaustivitatea. Nu prea mai poţi spune ceva după ea. Doar dacă drăcuşorul polemicii nu te în­deamnă să-i demontezi toată construcţia, pentru că în ceea ce construieşte logica ideilor este greu de demontat.


Titlul şi tema noii lucrări, Filosofia lui Caragiale, sunt, mai degrabă, incitante, căci filosofia ar fi ultimul subiect la care s-ar putea gândi un lector tabietar când vine vorba despre I.L. Caragiale. Conştientă de eventualele zâmbete ironice, Marta Petreu acceptă, totuşi, propria provocare şi, pe firul metodei sale de lucru, construieşte monografia unei idei, reflectând-o în oglinzile spiritului, în „întregul operei”, cumulând „textele publice ori private”, scrisori, „referinţele, formulările şi teoretizările de factură filosofică”. Apar, astfel, omul şi scriitorul, intelectualul Caragiale, omul în complexitatea fiinţei sale, omul din spatele operei. Autoarea îl tratează pe Caragiale „aşa cum un istoric al filosofiei antice tratează Epopeea lui Ghilgameş, opera lui Homer şi Hesiod ori fragmentele presocraticilor”, dând filosofiei sensul originar de „reflecţie generală”, „căutare de sensuri”. Pe acest fond, ea caută să dezlege în şiruri logice şi coerente filosofia lui Caragiale, adică „momentele sale de graţie, clipele sale de succes – prin câte o întrebare, prin câte o uimire, o observaţie – în universul miraculos al filosofării”.


Devine clar de la primele rânduri că Marta Petreu îşi iubeşte subiectul, că ştie să admire, că-i place tema şi, din acest cumul de empatii şi hedonisme se naşte o carte antrenantă pe care o citeşti dintr-o răsuflare, ca pe o ficţiune. Nu este, totuşi, o ficţiune, ci o demonstraţie persuasivă în care urmăreşti, deopotrivă, talentul şi cultura, capacitatea de a se documenta, de a sintetiza şi de a stăpâni materialul documentar. Marta Petreu desţeleneşte şi defrişează un teritoriu, iar cărările trase de ea, bine delimitate, deschid o temă de meditaţie la care, cu siguranţă, se va reveni, fie pentru a continua, fie pentru a polemiza.


În demonstraţia sa, Marta Petreu pleacă de la identificarea lecturilor filosofice ale lui Caragiale, de la preocupările lui speculative. Nu doar opera este un material de investigat, ci şi corespondenţa, articolele jurnalistice, mărturiile cunoscuţilor: Ioan D. Gherea, Paul Zarifopol, C. Rădulescu-Motru. Pus într-un larg context filosofic, Caragiale devine un nou scriitor. Marta Petreu identifică în opera lui


toate cele şase paralogisme lingvistice analizate de Aristotel în Respingerile sofistice – stilul prolix, compoziţia şi eroarea complementară, diviziunea, eroarea formei de vorbire etc., devenite mărci inconfundabile ale comicului de limbaj. Modul original de a raporta o operă intrată în conştiinţa publică, banalizată, poate, de şcoală şi „clasicizată” prin citare, nu prin citire, o readuce la viaţă revelându-i, astfel, alte şi alte feţe. E nu nu­mai profunzimea operei lui Caragiale, este şi profunzimea autoarei care ştie să scotocească în aceste scrieri şi să reveleze, prin metoda sa critică, sensurile adormite.


Punând în discuţie „şcoala lui Caragiale”, Marta Petreu subliniază o intuiţie a lui George Călinescu referitoare la caracterul inefabil al caragialismului, asemănat cu inefabilul eminescian, şi crede că „explicarea firii lui Caragiale e legată de «verva lui sofistică» şi de practicarea unui gen de «caraghioslâc sofistic al cinicilor»”. Ideea se prelungeşte în propriul discurs despre „natura sofistică a discursului şi a personajelor”. Deoarece cantitatea de sofisme în opera lui Caragiale este „impresionantă”, Marta Petreu îşi pune problema cunoştinţelor de logică ale scriitorului. Paradox, paradoxal, solecism, dilemă, raţionament, logică, logic, deşi puţini ca termeni de logică, devin productivi şi creativi „în sens strict logic şi în deplină intenţionalitate” în opera de ficţiune şi în nonficţiune. E un mod de a sugera mobilitatea spiritului caragialian, flexibilitatea şi receptivitatea lui şi de a înţelege că opera este un complex al tuturor acestor imponderabile.


„Verva îndrăcită de sofist” a lui Cara­giale, demontată cu plăcerea unui copil care strică jucăriile, este interpretată ca modalitate provocată pentru a cunoaşte natura umană. Caragiale „aşteaptă şi provoacă” replica interlocutorului, comportamentul, reacţiile. Concluzia lui George Călinescu, anume că „scopul inteligenţei nu e vreun rezultat obiectiv, ci numai exercitarea în gol a unei facultăţi suficiente în sine”, nu este doar o concluzie, ci un argument prin care două spirite critice lucide şi intuitive se regăsesc, descoperind în scriitorul admirat propensiunea „pentru controverse şi jocul de opinii”. Această predispoziţie îl alătură pe Caragiale „spiritului liber al vechii Elade”, căci pentru el, „ca pentru vechii greci, dialogul este o îndeletnicire ce poate justifica, în sine şi fără niciun adaos, o întreagă viaţă de om”. Mai mult: „Aşa cum marii sofişti – incluzându-l aici şi pe Socrate, înverşunatul lor adversar, care însă nu s-a sfiit să le utilizeze adesea tehnicile demonstrative – îşi ademeneau şi îşi constrângeau respondenţii să comită sofisme, şi Caragiale, prin tehnicile sale, îşi ispiteşte, îşi «momeşte» atât interlocutorii, cât şi personajele către replici laitmotiv, către etalarea precarităţii argumentaţiei, aşadar îi ademeneşte în universul lunecos şi înşelător al sofisticii”.


Sunt acestea etape pentru a ajunge la ideea care susţine această carte: în opera lui Caragiale se regăsesc nu numai preferinţele lui filosofice, dar şi filosofia lui. Sensul pe care-l dă Caragiale filosofiei îl scoate din limite strâmte şi-l deschide marilor probleme existenţiale şi etern umane. Astfel, filosofia este o explicaţie de tip cauzal, „ştiinţa definirii noţiunilor problematice”, „o explicaţie a năravurilor umane”, „o mare mângâiere”.


Caragiale are o predispoziţie nativă spre problematizarea existenţei, spre reflecţie. În acelaşi timp, el este preocupat de istoria ideilor, de teoriile vremii, de filosofi. Cititor al lui Platon, Aristotel, Schopenhauer, căutător de „banchete” platoniciene cu prieteni filosofi (fie şi sociologi!), Caragiale este unul dintre primii cititori ai lui Nietzsche, operă accesibilizată de Constantin Rădulescu-Motru. Toate acestea reprezintă o bază pentru a înţelege şi admite existenţa acestei dimensiuni în spiritualitatea lui Caragiale, creator al unor concepte originale precum estele, suntem şi elemental.


Contemporan cu Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu, I.L. Caragiale este un conviv egal ca intelectualitate, prin predispoziţie firească, prin receptivitate şi prin aria lecturilor. Depăşind celebra teorie maioresciană a formelor fără fond, Caragiale, susţine Marta Petreu, o aplică dincolo de limita lui Maiorescu, „anume la existenţa statului român”: „El (Caragiale, n.n.) socoteşte că statul român este o formă fără fond, căci, în loc să fi fost produsul natural, organic şi firesc al societăţii româneşti, este, în primul rând, produsul artificial al diplomaţiei europene şi al principiului naţionalităţilor şi, în al doilea rând, este o formă goală, căci nu are o societate reală pe care să se întemeieze”. Modul în care înţelege Caragiale formele fără fond este „mai drastic” faţă de Titu Maiorescu, el diagnosticând în lumea românească „anormalitatea maximă şi anume o inversare a funcţiilor fondului şi formelor: statul a devenit «fond», iar societatea «formă»”, ceea ce explică viziunea critic-sarcastică prin opera sa comică.


La capătul demonstraţiei, imaginea lui Caragiale ca gânditor se fixează şi doar limitele propriei gândiri ar putea motiva un act de respingere. Marta Petreu îmbogăţeşte exegeza operei şi spiritului caragialian. Dimensiunea propusă de ea relevă şi revelează modernitatea caragialismului. Iar ideea că I.L. Caragiale este un precursor al lui Emil Cioran in­vită spiritul să mediteze la alte teme incitante.


Quod erat demonstrandum. Se poate vorbi despre filosofia lui Caragiale, scriitorul a cărui minte „era o capodoperă a naturii”. Bucurându-se că a recitit opera unui mare scriitor, cititorul se poate bucura de noul unghi propus, ca şi de scriitura Martei Petreu.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul