Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezia ca reinventare a lumii şi sinelui

        Ioan Holban

Volumul de versuri La masă cu Marx (Editura Cartea Romānească, 2011) şi romanul Dezordinea preventivă au apărut īmpreună pe piaţa cărţii din Romānia, īn anul 2011, şi sīnt suficiente motive pentru ca faptul să nu fie considerat o īntīmplare sau, poate, un efect al grabei autorului şi editorului de a cupla poezia cu proza din raţiuni de marketing: aceste două cărţi comunică pe multiple canale, se explică una pe cealaltă, deschid căi de acces spre fiinţa interioară īn poezie, pentru a le continua īn proză, īntrucīt, iată, materia lor pivotează īn jurul temei obsedante a reinventării sinelui şi lumii prin cu­vin­te, prin limbajul secund al poemului. Ast­fel, protagonistul romanului este convins c㠄lumea de astăzi nu mai poate fi īnţeleasă decīt cu ajutorul unor concepte total noi şi că numai poezia ni le poate furniza”; scormonind īn straturile suprapuse ale realităţii, īn căutarea filoanelor poetice, a etajului metafizic, din credinţa că poezia e insula protectoare, „singurul pămīnt ferm”, personajul din Dezordinea preventiv㠖 poet care ajută cuvintele să iasă din melancolie, preluīnd energia ludică a acestora, sensibil la vibraţia lor („A fi poet īnseamnă, cred eu, exact acest lucru: să simţi vibraţia cuvintelor care cer ajutor”,) – imaginează, pe etajul metafizic descoperit, chiar utopia unei lumi guvernate, din nou, de poezie, cum se va fi petrecut īn copilăria popoarelor: „Īn ultimul timp, datorită unei mişcări declanşate de mii de artişti benevoli poezia a reuşit să īncetinească un pic mersul lumii. Mişcarea a luat o amploare enormă şi din ce īn ce mai mulţi oameni īncep să caute sensul poetic al trecerii lor prin viaţă, precum şi micile nuclee de poezie care se cuibăresc īn lucrurile banale din jurul nostru, īn īntīlnirile noastre cu ceilalţi, īn privirile pe care le īncrucişăm cu semenii noştri şi īn situaţiile imprevizibile pe care le trăim. Nu mai e un lucru anormal, īn zilele noastre, să vezi cum īn diverse gări ale planetei călătorii se opresc īn faţa caselor de bilete şi īşi cumpără tichetul de călătorie prin simpla recitare a unui poem. De altfel, īn gări, īn aeroporturi, īn staţiile de metrou, panourile electronice īncep să afişeze, alături de informaţiile privind traficul, poemele care se nasc īn su­fletele călătorilor cīnd trec pe acolo. La reuniunile la vīrf destinate să salveze planeta mai-marii acestei lumi īşi īncep discuţiile recitīndu-şi reciproc cīte un poem preferat, s-a demonstrat deja că acest lucru īi ajută să surmonteze divergenţele”.


Nu altceva spune poetul din La masă cu Marx despre reīntīlnirile sale succesive cu poezia: „Ca un nebun am iubit-o, ani şi ani de zile, zi şi noapte. Dormeam cu ea īn gīnd, sufeream pentru fiecare cuvīnt scris... Iar după fiecare poem izbutit sufeream şi mai mult īntrucīt mi se părea că nu schimbă imediat şi īn mod radical mersul istoriei şi faţa lumii, aşa cum consideram normal că trebuie să se īntīmple cu POEZIA. Am iubit-o cu furie, dar n-am iubit-o pīnă la capăt (...) Poezia revine din cīnd īn cīnd īn viaţa mea, ca o cometă, şi-mi cere să iau totul de la īnceput”. Acum, la această revenire a poeziei īn bio-bibliografia lui Matei Vişniec, participă Iuri, May Oana şi Smaranda Isar, Jočla şi Matei Vişniec īnsuşi, Andra Bădulescu care desenează poemele, căutīndu-le altfel īnţelesurile, īn aceeaşi logică internă a temei poeziei şi romanului: reinventarea universului şi reīntīlnirea cu sine pe calea regală a poemului: „Aşteptase el, aşteptase, īşi tocise colţii de aşteptare/ i se subţiaseră mănuşile de aş­teptare/ dar acum era răsplătit/ luntrii lungi pline de sudoare/ coborau pe apele fluviului/ ca dintr-o oglindă care vomită īncheieturi,/ găuri mici şi ţinte ratate/ aşa se trezea el la viaţă/ mare cum era, universul din cīnd īn cīnd/ ciuruit de nopţi albe, vlăguit ca o cīmpie după/ o lună două luni de viscol/ alb şi de nerecunoscut se puse din nou īn mişcare/ īşi numără paşii/ mai avea trei pīnă la īntīlnirea cu mine/ unu/ doi/ trei” (Aşteptase el, aşteptase). Īn Poeme ulterioare, poetul spunea istoria omului fără aripi; īn La masă cu Marx, Matei Vişniec se īntoarce īn īncă-ne-fiinţare, īn „timpul infinit” cīnd atomii de carne se rotesc unii īn jurul celorlalţi, făcīnd să apar㠄noi forme de viaţă”: e „netimpul” fiinţei pulverizate care caută (re)naşterea chiar dacă atunci se va petrece marea dezamăgire, cum spune īn Tot ce v-a dezamăgit la naştere: īnapoi, īn pīntecele īncă-ne-fiinţării: „Cum să fii tu īn acelaşi timp/ mare şi corabie, pasăre şi cer/ īn această lume nu se poate aşa ceva/ n-ai decīt să te īntorci acolo/ īnapoi īn pīntecele de unde vii/ aici nu poţi să fii īn acelaşi timp/ naştere şi născut/ auz şi ureche/ ochi şi văz/ poate la tine acolo, īn mocirla/ de unde vii īn cīntecul de unde ne auzi/ īn orbirea din care ne vezi/ īn mama unică īn care te storci/ poate acolo să fie totul aşa cum vrei/ aici īnsă va trebui să īnveţi să taci/ şi nici să nu atingi vreodată ceva/ pīnă cīnd n-or să-ţi crească/ măcar două mīini” (Măcar două mīini). Protagonistul romanului Dezordinea preventivă are patru fiinţe interioare pe care īncearcă să le contacteze; poetul din La masă cu Marx are o singură fiinţă interioară, identificată īn „mortul de sub propria piele” sau īn „dublul care-mi locuieşte eul” ori īn „omul cu un singur ochi/ cu o singură mīnă, cu un singur picior”: e jumătatea care caută cealaltă jumătate īntr-o viaţă care pregăteşte o altă viaţă, pe un scenariu dinainte scris pentru o nouă naştere īntrucīt, aici şi acum, pīnă şi poezia e compromis㠖 s-a pus sare īn dulcele ei prea dulce, un univers „zaharisit” – după ce va fi stat la masă cu Marx, Engels, Lenin şi Stalin: „O veste bună: naşterea mea va fi amīnată/ nu voi mai fi ce era să fiu/ iată un lucru sigur, sunt beat de fericire/ nimic din ce era să trăiesc nu va mai fi trăire/ voi avea un alt raport cu Dumnezeu, cu răul şi cu binele/ voi pierde la alte jocuri, mă voi īndrăgosti de alte femei/ şi poate că nu voi mai fi bărbat/ poate că voi trăi şi eu misterul naşterii/ nu ştiam că se poate dar/ iată īn clipa morţii totul e posibil” (Epilog).


Două sīnt fantasmele, metaforele obsedante care īnsoţesc reinventarea sinelui şi lumii īn poemele din volumul La masă cu Marx. Mai īntīi e trenul fantomatic, īn flăcări, care nu opreşte īn gara unde aşteaptă un singur călător, ca pentru o ultimă călătorie; e trenul „stīngaci” căruia „i se topesc roţile īn timpul mersului”, poate pe calea ferat㠄devenită īntre timp, īn mod oficial, adevărata axă de simetrie a universului”, care tăia īn două Rădăuţiul, „oraşul fabulos”, topos-ul poeziei şi prozei lui Matei Vişniec. Cealaltă fantasmă de la a doua naştere a celui dezamăgit de prima ieşire īn lume este cuvīntul īnsuşi care are viaţa sa, senzaţii, sentimente şi stări şi care, chemat la īntīlnire cu alte cuvinte, cum face şi protagonistul din Dezordinea preventivă, se reīncarcă, dobīndeşte sens, creează noul univers; prin cuvinte, poetul circulă ca printr-un labirint, semnificantul īşi caută semnificatul: aur, dragoste şi mirare īn Cuvintele rubensiene, somn, om, moarte īn Cuvīntul om, inutil, imposibil, nimeni, nicăieri, niciodată, nimic īn Nimic, floare īn Aşteptam īnvierea florilor şi Mă preocupă, patrie, viitor, moarte, cuvintele-tīrfă din Absolut cu toată lumea etc.: reinventarea sinelui şi lumii īncepe cu regăsirea cuvintelor īn stare să le reclădească: „cīnd toate cuvintele ciugulesc gureşe/ din gura cuvīntului om/ din creierul cuvīntului om/ din omul redus la cuvīnt?/ tot distilīnd realitatea cuvīntul viaţă/ a dat naştere unor cuvinte de neīnţeles/ care ni se rotesc īn creier chiar şi după moarte/ de pe gurile noastre, fiinţe specializate īn terapii fine/ culeg după moarte diverse īntrebări stranii/ din toate cuvintele noastre, de dragoste/ se extrag parfumuri subtile/ de altfel īnsuşi cuvīntul viaţă este un alambic/ īn care cuvīntul divinitate decantează la infinit/ sensuri interzise/ n-ar fi trebuit să fie aşa/ n-ar fi trebuit ca toate cuvintele noastre/ să fie doar nişte anticamere pentru ceva mai profund/ dacă am fi fost mai tăcuţi/ dacă am fi avut aripi/ şi mai ales dacă am fi fost nemuritori/ n-am fi ajuns aici” (Cum să mai cred īn cuvīntul om).


Un singur lucru nu reinventează, ci restituie poezia lui Matei Vişniec: o īntīmplare veche de două mii de ani, de la care a īnceput noua geneză a omului (pīnă atunci) fără aripi şi aventura cuvintelor īn căutarea īnţelesurilor dinlăuntrul lor: „Din toate acele firimituri trebuia acum/ să reconstitui pīinea/ din cuvintele spuse la masă/ trebuia să reconstitui limbajul/ Douăsprezece strigăte de durere īnfipte īn pereţi/ cīteva lacrimi prelinse pe jos/ un sărut ca o scrijelitură īncremenit īn aer/ cīteva picături de vin şi o cupă răsturnată/ era tot ce mai rămăsese dintr-o profundă dramă umană/ cum să redau cu fidelitate acea īntīmplare/ peste care trecuseră 2000 de ani?/ şi īn plus nu aveam la dispoziţie/ decīt o singură oglindă/ īn chip de rugăciune” (Acea īntīmplare peste care trecuseră 2000 de ani).

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul