Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezie

        Liubiţa Raichici

ORFAN DE DUMNEZEU



***


La al şaselea şi ultimul cui bătut în sicriul mamei
accidental a sărit piedica de siguranţă a vieţii mele
exact aşa cum se întâmplă la puşcă…
Totul de acum e posibil
nici odihna nu e odihnă, nici oboseala – oboseală.
Peste urletul meu de prunc atârnat de poarta cimitirului
se distingea clar urletul Fecioarei cu inima străpunsă de primul piron
peste care se auzea urletul oaselor sparte de-al treilea piron
peste care urletul Lui intim
de singur, de singular, de însingurat, de singurătate
peste care urletul Tatălui ce a crăpat cerurile.
Şi s-a făcut noapte şi s-a făcut zi
şi-am păcătuit, şi-am păcătuit
şi-am păcătuit foarte
viaţa mea a devenit moarte
şi-am plâns de foame, de aşa-zisele iubiri, de durerile facerii,
de bombardamente, de Kosovo, de pruncucidere, de nedreptate, de micime.
Şi-am plâns de ruşine.
Şi-am plâns. Şi plâng.
Şi am devenit de meserie Cea care plânge.
Cu toată iubirea plâng.
Plâng.
Nu mai fac nimic altceva. Doar plâng.
Plâng mereu.


Plâng de dorul lui Dumnezeu.


***


Ea a iubit şi alţi bărbaţi.
Ei i-au fost clipe, umbre semestriale, lunaticii.
Maxim maximorum – taţii fiilor săi.
Ei nu-i puteau pătrunde în suflet. Că acesta nu are uşă, ferestre, porţi, gard,
acoperiş, coş. Că nu are niciuna din binecunoscutele deschizături.
Ei pentru ea au schimbat firul poveştii.
Ceea ce, credeţi-mă, nu e puţin.
Se dădeau drept fii împăratului şi prinţi.
Încercau s-o convingă că tocmai papucul lor i-ar sta ca şi turnat pe picior.
Ei habar nu aveau cum să-i scrie basmul.
Oricine a încercat să i se apropie, ea ştia negreşit să prevadă sfârşitul. Puţin mai
rău decât un prozem mediocru.
Pentru că ea nu dormea niciodată. Dar părea că nu se mai trezeşte. Ştia ce-i
visarea fără de vise.
Sfântului Înger Păzitor Îi era milă s-o lase jos, singură, încât o ducea Acolo,
cu El. La credinţa Domnului.
Cu această ocazie a aflat că este aleasa miluirii celei mari.
Că are întregul său, neatins. Doar al său, întregul.
Şi că el are totul, în afară de ea.
Că deasupra capului poartă cicatricea patronului tuturor războinicilor,
a Arhanghelului Mihail.
Că e războinic. Că s-a mutat în limba cea mai afectată din lume. Limba ei.
A evitat supra-aglomerarea aducătoare de moarte.
Nici Profesorul în persoană n-a mai înţeles nimic.
El scria cursuri. Despre alţii scria mult, prefăcându-se că el însuşi nu există.
Tot ce se lăsa scris, el a scris.
Nu pot fi enumerate împovărările lui.
Dar, totuna. Ea va publica într-o zi o carte despre asta.
El se pregătea s-o atingă precum flacăra lumânarea.
Scrisul i-a devenit tot mai mărunt şi mai rapid.
O nostalgie fierbinte îl gonea.
Suferea de gradul cinci de alarmă, ca dinaintea pandemiei.
O dorea cu dorul dorurilor. Ca nici un alt muritor.
Şi aştepta.


***


Mi-a vorbit despre deşteptăciunea femeii lui.
Doamne, ce-am mai invidiat-o, din rărunchi!


Mai mult şi mai pătimaş decât dacă ar fi primit Nobelul!
Mai trainic, mai aplicat decât de-ar fi candidat la sfinţenie.


Eu cu asta n-o să mă împac niciodată!


Iar haremul lui de până atunci, ca şi când n-ar fi existat… Cu o astfel de
neoboseală o iubea pe ea. Fi-ar mama ei să-i fie! Pe palmă mi-a desenat un
triunghi, ca să-mi explice: iată, în vârf veghează - Duhul, în stânga talentul,
în dreapta jos, ascultarea de supus către vinul şi pâinea trupurilor noastre.


Ea e născută în interior. În mijlocul acestei constelaţii. Într-o noaptea mai
clarvăzătoare decât poate fi orice zi. Pe axa ireal-increat-creat (pe umărul
stâng este însemnată, poartă o vânătaie, un rudiment al buricului ceresc).


Cuvintele o însoţesc asemenea lupilor înnebuniţi. Aşa am cunoscut-o. Iar
timpul îi vrea binele, precum securea îi vrea gâtul.


Ea poate să-şi poarte inima cum doreşte. Şi plămânii şi mersul şi ultima zi.
Acum  este o piramidă cu vârful în sus.


Ea este o vrăjitoare fără diplomă. Când merge la culcare este de-o seamă cu
mumiile egiptene, cu zeii-peşti din Clisura Dunării, cu cititorii maiaşi în nisip.


Când îi trimit mail, nimeni n-ar zice că nu este o adolescentă.Când nu
are veşti de la mine moartă-i, îngropată, bocită, chiar şi cu apropiaţii
consolaţi după pierderea ei şi cu spini şi pălămidă pe mormânt.


Cu mine este nemuritoare.
Nu. Nu m-am culcat cu ea. Dacă asta vrei să ştii.
Dar cu ea m-am iubit cel mai mult. Jur!


E, aici chiar mi s-a rupt filmul.


Ca să mă răzbun pe aceasta căţea de femeie, l-am întrebat, sperând
în ce e mai rău: Dar cât e de  frumoasă deşteptăciunea  asta a ta?


Nu ştiu. N-am văzut-o. Tu eşti ea.


 ***


Deja m-am înecat o dată în Dunăre, când el, de cealaltă parte a fluviului,
străpungea, gingaş, cu creştetul uterul maicii sale…


Eu am aşteptat să se nască.
Pentru a impune orologiului meu nedomesticit, din argila şi mâlul de Belobreşca,
un timp greu de bănuit că ar exista…


Eu am aşteptat.
Ca toate femeile lui să-l iubească şi gata.
Ca, odată eliberat, să mă poată aşeza în seiful tainic…


Şi încă am aşteptat. Precum Lazăr Cel de patru zile.
Să mă trezească femeie.
Să nu-mi putrezească aripile pe care numai el le provoaca.


Iată cum sfârşitul coincide cu începutul.
El mi-a dăruit, e adevărat, un infinit personal.


Acum din acesta nu mi-a mai rămas decât:
Ori să mă uit la ceas.
Ori la veşnicie.


Acum sunt mai greu de minţit…


***


Acum exact 319 ani eu am pierdut Kosovo.


Când Toşa, unicul supravieţuitor din familie, chircit a îmbrăţişat picioarele
însângerate, calde încă, şi privirile ocrotitoare ale părinţilor săi traşi în ţeapă…


Când implorându-L disperat pe Dumnezeu să-i ia cât mai repede 
şi străpuns de durere precum Domnul lui de lance
asemenea ciulinilor dezrădăcinaţi a plecat în bejanie…


Eu am pierdut esenţialul.
Desigur, când m-am născut.


Eu am pierdut caii de rasă ai bunicului Sreia şi viile de necuprins
ale lui deda Rada. Şterse, ca şi când niciodată n-ar fi existat.
Pe toate veacul comunist le-a scufundat în Dunăre.


Astăzi sunt de-o sărăcie lucie.
Lumea o salut cu lingura de lemn.
Cu lingura mea de aur, de mult câştigată, manipulatorii
lumii moderne se joacă în nisip.


Eu l-am pierdut pe nou-născutul frate Sretko.
Nici n-aţi vrea să ştiţi cum.
Eu mi-am pierdut mama.
Înaintea semnelor care să ateste că voi fi femeie.


Am fost lângă medicii ce-au spintecat-o, i-au întors inima pe toate părţile
şi-au aruncat-o la găleată de gunoi, fiindcă nu m-ai era bună.
Singura inima în care  am existat cu adevărat.


Eu am pierdut orice binecuvântare.
Eu mi-am luat, în final, doctoratul într-una din grelele şi
atotcuprinzătoare discipline, cu o infinit-chinuită-răbdare.


Atunci Milostivul cel mai Milostiv a retezat-o.
Subit, neaşteptat, aşa cum numai El ştie. Şi-a spus:
Cu toate acestea, tu continui să fii sârboaică.
Acum şi pururi şi-n veci vecilor. Amin.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul