Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Le Chieur de Saint Louis

        Florin Oncescu

Scriitor, jurnalist şi inginer în industria de aviaţie, născut la Constanţa în 1960 şi stabilit la Montréal în 1995. Are publicate patru volume de proză scurtă: Dispoziţie depresivă (Ramuri, 1994), La umbra unui enciclopedist (Omniscop, Craiova, 1999), Întoarcerea (Ramuri, 2003), Ilustrate din America (Limes, 2007). Redactor al revistei Pagini româneşti de la Montréal. Membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Craiova.



Le Chieur de Saint Louis


Elveţia are reputaţia unei ţări extrem de curate, una mai curată decât toate vecinele ei, Franţa, Italia, Austria şi chiar şi Germania. De Liechtenstein n-ar fi drept să pomenesc, pentru că nu-i mare lucru de curăţat acolo. Franţa are o reputaţie opusă, una clădită, printre alţii, de turiştii americani care au călcat accidental în câte un rahat de câine, pe trotuarele Parisului. Tot despre rahaţi în spaţiul public din Franţa voi povesti şi eu ceva acum. Cu mici deosebiri. Nu-i vorba de Paris, nici de trotuare şi, cred, nici de rahat de câine.


Ocup provizoriu o garsonieră, într-un bloc cu parter şi trei etaje, pe o stradă lăturalnică din franţuzescul Saint Louis. Îmi petrec în ea nopţile şi una din cele două zile de week-end. În restul timpului sunt de găsit într-un birou al unei firme de consultanţă în inginerie, din elveţianul Basel, la mai puţin de 10 minute de mers cu maşina.


La două săptămâni după instalarea mea în meublé-ul de la etajul 2 al blocului de pe „rue de Village Neuf”, într-o frumoasă dimineaţă de zi lucrătoare, ajuns la ultimul grup de trepte înainte de parter, era cât pe ce să calc într-un rahat, unul întins pe o întreagă treaptă, ca un strat de Nutella tartinat neglijent pe o felie de pâine. Am făcut un pas dublu, cu servieta strânsă la piept şi ţinându-mă de nas. Duhoarea m-a izbit în momentul în care, ajuns în micul hol de la parter, de bucurie că depăşisem obstacolul, am inspirat înainte de a deschide uşa.


Întâmplarea m-a făcut să mă gândesc imediat la coloratura etnică a locatarilor imobilului. Dintre numele afişate la intrare alături de butoanele interfonului, cam jumătate au rezonanţă neeuropeană. Am văzut în tartinarea cu rahat gestul unui arab, ori poate african, nemulţumit de primirea pe care i-a rezervat-o Franţa. Un gest politic. Unul dezgustător, dar totuşi politic.


Am început să-mi observ mai cu atenţie colocatarii. La etajul 2, apartamentul vecin este ocupat de un cuplu de negri: o femeie lejer supraponderală şi cu privirea blândă, un bărbat foarte suplu şi cu păr abundent, aducând vag cu Bob Marley. La etajul 1, sub cuplul de negri, locuiesc două femei tinere, aparent franţuzoaice şi studente, iar sub garsoniera mea, o familie de arabi pe care, după vocile de copii care răzbăteau prin uşă, o bănuiam numeroasă. La parter locuieşte un tânăr francez pe care îl întâlneam deseori în faţa uşii de la intrarea în imobil, în şort, tricou şi papuci, trăgând cu sete fum dintr-o ţigară. Tot la parter mai locuieşte o femeie neagră care, când ne încrucişam paşii, mă privea de parcă abia aştepta să nu o salut corespunzător ca să mă înveţe ea ce-i aia respectul şi o alta, albă, care plimba uneori un căţel. Căţelul, un bichon, apărea uneori pe gazonul din faţa imobilului în compania unui domn alb, purtător de barbă. În fine, de la etajul 3 am văzut coborând doi tineri bărbaţi arabi. S-a întâmplat într-o zi în care întârziasem excesiv la birou, până spre miezul nopţii. Eram în faţa uşii garsonierei şi-mi căutam legătura de chei prin buzunare. Până când nu i-am ştiut ajunşi la etajul 1, m-am făcut că n-o găsesc. Blocul are cel puţin patru apartamente pe palier, deci locatarii sunt mai numeroşi decât cei remarcaţi de mine.


În zilele care au urmat incidentului, treapta murdărită a fost acoperită cu ziare, iar uşa de la intrarea în bloc a fost ţi­nută încontinuu larg deschisă. Cam o săptămână mai târziu, întors seara acasă, am găsit iar scara blocului curată.


Peste alte două săptămâni, povestea s-a repetat identic. Mai întâi treapta dinspre parter mânjită abundent cu rahat, apoi ziarele acoperind zile întregi murdăria, în final totul revenind la normal, dar abia atunci când orice speranţă de trai decent părea pierdută.


Într-o zi am aflat cine acoperea rahatul cu ziare. Era chiar femeia de serviciu a blocului, nimeni alta decât arăboaica de la etajul 1. N-am surprins-o întinzând ziarele, dar am văzut-o ocolindu-le cu grijă, în timp ce spăla cu mopul treptele alăturate. O femeie acoperită în pânzeturi din cap până-n picioare, mai puţin ovalul feţei, poate netrecută de 40 de ani, dar arătând de 50, care mi-a răspuns la salut cu un glas stins, în care am perceput năduful că îi era tocmai ei dat să aibă de-a face cu asemenea mizerii.


După o nouă reluare a mirositoarei afaceri, proprietarul imobilului, ori mai exact spus PDG-ul societăţii care îl poseda, a adresat locatarilor o scrisoare plină de amărăciune, dar şi de nevoalate ameninţări. Un exemplar al scrisorii era lipit pe geamul dinspre interior al uşii de la intrare. În plus, fiecare locatar şi-a găsit propriul exemplar în cutia poştală. Scrisoarea era un răspuns la „recentele acte de vandalism constând în defecarea în casa scării, pe treptele dintre parter şi etajul întâi, şi, de asemenea, în ascensor”. Se mai spunea că măsuri de supraveghere vor fi puse în acţiune şi că indivizii prinşi murdărind spaţiile comune vor fi imediat daţi afară din imobil şi făcuţi cunoscuţi poliţiei. Ascensor? Uşa garsonierei mele şi uşa apartamentului locuit de Bob Marley se deschid amândouă spre casa scării. Lateral se întinde un culoar mereu neluminat, la capătul căruia pot să întrezăresc trei uşi. Mi-am spus că una dintre ele trebuie să fie a ascensorului.


Tartinările cu rahat ale spaţiului comun au continuat, la intervale nu mai scurte de două săptămâni, dar nici mai lungi de trei. Patru luni după mutarea mea în imobil, întreaga populaţie a blocului părea cu nervii în batistă. Fiecare îl suspecta pe fiecare că ar fi autorul actelor reprobabile. Cea mai întărâtată părea femeia de serviciu. Într-o seară, spre ora 11, s-a auzit uşa de la intrarea în bloc deschizându-se. A urmat un foşnet persistent de ziare, apoi zgomotul unei yale descuiată rapid, apoi glasul certăreţ al unei femei, vorbind repede, într-o franceză cu accent arab. Femeia de serviciu pândea scara, din dosul uşii. Îl prinsese pe unul care, din câte am înţeles, credea că acoperirea rahatului cu ziare întârzie rezolvarea problemei.


Oamenii au început să stea seara, grupaţi, la intrarea în bloc. Se încingeau între ei adevărate şedinţe de brain storming, având ca temă dibuirea căcăciosului. Când apărea câte un locatar izolat, era privit cu suspiciune. Mi s-a întâmplat şi mie. Era trecut de 10 seara când m-am apropiat de intrarea în bloc, venind dinspre maşina abia parcată. Francezul fumător, doamnele de la parter, o altă vecină, pe care o vedeam pentru prima oară, au tăcut la apropierea mea. Le-am adresat tuturor un sonor „bon soir”. Mi-a răspuns numai bărbatul. Femeile m-au privit lung, iar una, cea necunoscută mie, şi-a sucit gâtul ca să poată să citească înscrisul de pe punga de hârtie pe care o ţineam în braţe. Marktkauf. Îmi cumpărasem de mâncare din Germania.


Ultimul fapt demn de relatat a fost scrisoarea doamnei cu căţelul. Scrisă de mână, cu puţine ştersături, noua scrisoare a fost lipită tot pe geamul uşii de la intrare, la fel ca prima scrisoare, a proprietarului. Autoarea răspundea unei acuzaţii de care aflam pentru prima oară. Nici ea, nici al ei „homme” nu au mânjit scara blocului cu rahat de căţel. Ceea ce se întâmplă în imobil nu-i răspunsul lor la reclamaţiile unora privind lătrăturile căţelului lor. În loc să numească falşi vinovaţi, clevetitorii ar face bine să ţină uşa de la intrarea în bloc în permanenţă încuiată.


Ideea calomnioasă aparţinea, desigur, unuia care nu săltase în viaţa lui, de pe trotuar ori din iarbă, cu mâna băgată într-o pungă, un rahat de căţel. Însă scrisoarea a avut impact. Începând de a doua zi, uşa de la intrare a stat în permanenţă încuiată, iar locatarii s-au văzut nevoiţi să-şi folosească cheile chiar şi pentru scurtele intervale de timp în care-şi duceau pungile cu gunoi la ghena exterioară. De atunci au trecut două luni fără ca scările blocului să mai primească ofensa unui rahat.


La birou, mi-am ţinut la curent în permanenţă colegii, doi tineri francezi, Hervé şi Olivier, cu derularea evenimentelor din bloc. Au găsit amuzante toate detaliile. În zilele în care media internaţională era inundată cu veşti despre „le Dépeceur de Montréal”, Hervé i-a dat căcăciosului un nume: „Le Chieur de Saint Louis”. Hervé nu suferă de patriotism local, pentru că vine din „Les Pays de la Loire”, dar tot a văzut aici o şansă pentru Saint Louis, mic oraş alsacian, de a avea, la rândul lui, o celebritate.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul