Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Viitura Mălăele

        Ion Cocora

Primul spectacol în care l-am văzut pe Horaţiu Mălăele a fost Slugă la doi stăpâni, în regia lui Iulian Vişa, pe scena Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, un teatru faimos la acea vreme şi râvnit de generaţii întregi de aspiranţi la glorie actoricească. Asta s-a întâmplat, dacă nu mă înşel, în 1976. Actorul avea atunci un pic peste douăzeci şi trei de ani, fiind proaspăt absolvent, iar eu de vreo cinci ani, cam de când el devenise studentul neuitatului Octavian Cotescu, eram semnatarul cronicii teatrale în revista clujeană Tribuna. Dar să revin la oraşul legat de numele „drumeţului” Calistrat Hogaş (departe încă de a fi concurat de cel al lui Pinalti!), în care are loc, în a doua jumătate a secolului trecut, un fenomen teatral de o extraordinară efervescenţă. Tinerii actori se băteau să ajungă aici. Nu însă ca să facă tuşă sau să ducă tava, ci să interpreteze pe Hamlet şi Ofelia ori alte personaje la care visau din dramaturgia mare. Pentru ei sintagma „teatrul tineretului” era o chestiune de fond, şi nu de faţadă. Nu aşa cum au folosit-o nişte „băieţi deştepţi”, ca să nu zic mai mult, acum câtva timp, vestind cu tobe şi trâmbiţe că vor fi ctitorii unui teatru al tinerilor în Capitală. Ce a ieşit nu trebuie să te căzneşti prea mult ca să vezi: proiectul a fost o păcăleală grosolană, nu a depăşit stadiul de intenţii. Cert e că la Piatra Neamţ premisele sunt altele. Acolo, la o privire retrospectivă, apare cu evidenţă faptul că s-a lucrat după un program clar, atât repertorial, cât şi regizoral, bazat pe o gândire teatrală coerentă, cu consecinţe decisive pentru profilul unei instituţii. Repertoriul se alcătuia după criterii de natură să-i ajute şi să-i provoace pe tineri, să le ofere partituri generoase, în măsură să le stimuleze şi să le pună în valoare talentul. Între realizatorii spectacolelor, pe de altă parte, figurau regizori reprezentativi ai momentului, personalităţi cu puneri în scenă de referinţă la activ, dar şi mulţi din noile generaţii în curs de afirmare, deja intraţi în atenţia lumii teatrale, ca promisiuni sigure, pentru originalitatea şi îndrăzneala lor. Piatra Neamţ şi-a asumat, astfel, cu osebire între anii şaizeci-optzeci, atribuţiile unui teatru-laborator, reuşind să fie o veritabilă rampă de lansare. Cele mai multe spectacole, la rândul lor, au fost evenimente teatrale autentice, receptate ca atare pe plan naţional. Constant, criticii le vor comenta elogios, pondere având, de regulă, dimensiunea propunerii regizorale, fără să evite totuşi să formuleze tranşant aprecieri entuziaste când un interpret sau altul se desprindea de serie. Ceea ce îi grăbea consacrarea, întrucât critica teatrală nu numai că se citea, ci avea şi autoritatea de a deschide porţile spre teatre vestite din Bucureşti sau alte zone ale ţării.


În acest sens, Horaţiu Mălăele este unul dintre exemplele ilustre. O singură stagiune îi va fi de ajuns să păşească direct pe celebra scenă şi între celebrităţile de la „Bulandra”. În Truffaldino din piesa lui Goldoni a fost triumfal. Un băiat plin de farmec, înzestrat cu inteligenţă şi fantezie, sensibil, fără îndoială din stirpea „suavilor lungani” ai lui Nichita Stă­nescu, a uluit la premieră spectatorii şi criticii. E adevărat că şi rolul i-a venit ca o mănuşă, împingându-l, alături de o distribuţie deschisă la o formulă de spectacol modern, care i-a ţinut cu har trena, către o creaţie memorabilă, eclatantă, drăcească prin vervă şi umor. Şi nu într-un spectacol oarecare, ci într-unul încântător al stagiunii respective, realizat de Iulian Vişa, un regizor tânăr de spirit nonconformist, cu idei şi stil, tentat să experimenteze limbaje teatrale novatoare, uneori riscând să sară peste libertăţile îngăduite de epocă. Tot în „popasul” piatranemţean, cu o durată de un an, Horaţiu Mălăele şi-a mai înscris pe fişa de creaţie două roluri – Dromichaites, regele geţilor, din Muntele de D.R. Popescu (regia Emil Mandric), cum şi cel de debut în Dordre din Tinereţe fără bătrâneţe, adaptare după basmul lui Petre Ispirescu de Eduard Covali (regia Cătălina Buzoianu) – care îi vor marca puternic cariera, obligându-l la altă manieră de interpretare, la alt tip de concentrare, de­monstrând în felul acesta că ne aflăm în faţa unui talent rar, inepuizabil ca resurse. Dispo­nibilităţile comice, fabulos exploatate în Truffaldino, pe lângă că se îmbogăţesc cu nuanţe neaşteptate de haz popular, deseori cedează locul tragicului, trăirilor grave, introvertite, specifice dramelor existenţiale-limită. Efecte în avalanşă se obţin printr-un joc al contrastelor, duplicitar, mobil, cu dilatări în extremis a ceea ce ar putea fi previzibil. Nimic mai străin de Horaţiu Mălăele, aşadar, decât tâlcurile proverbului „aceeaşi Mărie cu altă pălărie”. Acesta e şi motivul pentru care de-a lungul anilor nu i-am „scăpat” prea multe spectacole. Îmi vine greu, oricum, să-mi amintesc vreunul pe care nu l-am văzut.


Personajele interpretate dau senzaţia că fac parte din propria-i autobiografie. Sunt propriile sale ipostaze lăuntrice. Actorul le abor­dează cu lejeritate, cu o detaşare ironică, firesc, nonşalant, storcându-le, până la anulare, de orice fărâmă de identitate. Pe scenă se află un vrăjitor parşiv şi pervers (dar cu un aer de inocent mucalit, de o duioşie dezarmantă) care se metamorfozează cu o voluptate diabolică într-o multitudine de măşti. Rând pe rând, Scapino (Scapino de Moliere, regia Alexandru Dabija), Smerdeakov (Karamazovii după Dostoievski, regia Dan Micu), Lelio (Mincinosul de Carlo Goldoni, regia Vlad Mugur) sau Vanea (Unchiul Vanea de A.P. Cehov, regia Yuri Kordonski) mi s-au fixat definitiv în memorie. Fără să ştie că sunt în sală, unele dintre spectacolele de performanţă ale lui Horaţiu Mălăele, şi nu numai pe acestea, s-a întâmplat să le văd de mai multe ori. La final, mergând să-l salut, nu ezita să-mi facă reproşuri că nu l-am anunţat şi să-mi spună: „aş fi jucat altfel dacă ştiam că eşti în sală”. Totdeauna i-am înţeles cuvintele nu ca pe o scuză pentru că ar fi tratat superficial acel spectacol, evoluând mai modest, ci pentru că se temea ca nu cumva instinctul său de mare actor, histrion imposibil de îmblânzit şi cuprins, oricât de elastice ar fie ele, între două paranteze, să-l fi făcut să nu mai ţină cont decât de spectatorii ce-i savurau fiecare replică. El e ca o viitură. Indiferent că apare pe scândura scenei sau în cele peste cincizeci de pelicule cinematografice. Mătură cu o impe­tuozitate dez­lănţuită şi un apetit al improvizaţiei imens tot ce îi iese în cale.


Când un scriitor scrie în mai multe genuri (la poezie adăugându-se proza şi teatrul), cum a scris, de pildă, Gellu Naum, nimeni nu e surprins că temele şi obsesiile, organic integrate într-o viziune literară unitară, într-un registru stilistic insolit, nu se detaşează, în ceea ce au definitoriu, de „logica” poeticii suprarealiste, ci o urmează cu consecvenţă. Lucrurile se complică întrucâtva, în schimb, dacă un actor dotat polivalent, ca Horaţiu Mălăele, de exemplu, în afară de actorie, artă prin care şi-a câştigat notorietatea, pictează, scrie şi regizează. Desigur, în regie se menţine în domeniul teatrului. Ceea ce nu înseamnă că pictura şi scrisul, activităţi complementare celei de bază, au statut de hobby sau de pauză de respiraţie şi relaxare. Paradoxul e altul. Sigur pe mijloacele folosite, deşi unele operează cu cuvinte şi altele cu imagini, Horaţiu Mălăele lasă impresia că, oricât de radicale sunt deosebirile dintre artele în care străluceşte, este unul şi acelaşi creator. Indiferent că e actor, pictor, literat sau regizor, „isprăvile” sale artistice se revendică de la o înfiorare subterană comună. Grafica e un „spectacol” foarte divers, transpus pe o „scenă” a imaginarului populată de personaje bizare, ireale parcă. Mă refer, deopotrivă, la suita de caricaturi şi autoportrete în care din câteva detalii creionează fizionomii distincte, şarjând cu subtilitate ticuri şi atitudini, cum şi la numeroasele sale nuduri configurate prin contururi şi linii de o senzualitate rafinată, complicitară, care oferă ochiului mai mult decât arată. Cât priveşte textele literare (poezii, mărturisiri, aforisme, reflecţii pe anumite teme, dialoguri etc.), unele aşezate împreună cu grafica între co­perte de cărţi, sunt scrise cu discreţie, lapidar, cu puţine cuvinte, dar cu sinceritate şi emoţie, fără urmă de „făcătură”. Cuceresc prin tonul lor confesiv, dominat de o vibraţie misterioasă, de un freamăt al trăirilor care ţine de miracol, şi nu de un concret anume. Exprimă o largă gamă de stări, de şoapte şi taine, de exclamaţii şi interogaţii, de nelinişti şi mirări. Au inefabil şi originalitate.


În sfârşit, în regie, aşa cum era de aşteptat, experienţa actorului contează enorm. E valorificată în stabilirea relaţiilor dintre personaje, în ştiinţa de a compune caractere pregnante, cu un aport tensional şi plastic hotărâtor în structurarea şi gradarea situaţiilor. Dar fără să se oprească la atât. Regizorul nu se substituie actorului. Acţionează autonom. Imaginează şi construieşte universuri umane puse în mişcare de coliziuni şi traume. Descoperă textului dramatic semnificaţii noi, rezultate dintr-o lectură originală, din perspectiva căreia converteşte intriga în ceea ce vrea să spună şi cum vrea să spună. Revizorul, un spectacol gândit pe o versiune proprie a textului, se edifică, de pildă, în perimetrul unei metafore de un cinism amar, ingenios elaborată, în care corupţia şi lichelismul îşi dezvăluie dimensiuni halucinante. Oscilarea între minimalism şi baroc particularizează discursul scenic, creează un suport vizual labirintic, fără să-i impieteze transparenţa. Per­so­n­ajele sunt disecate în profunzime şi individualizate cu precizie. O mostră de creaţie excep­ţională, în date parodice şi groteşti aduse la liziera normalităţii, i se datorează lui George Mihăiţă. Primarul său, într-o compoziţie de virtuozitate, complexă, e tembel şi ilar („numai paie nu mănâncă de tâmpit”), şiret şi primejdios, avar feroce şi ticălos versat. Mă mir şi astăzi de ce acest spectacol a fost reţinut receptat de critici şi văduvit de o recunoaştere ce i s-ar fi cuvenit cu prisosinţă. Revizorul a fost prin excelenţă un spectacol de regie. Ca acelea cu care ne-au obişnuit, după 1990, Andrei Şerban, Purcărete, Tocilescu, Cătălina Buzoianu, Măniuţiu, Hausvater, Tompa, Darie sau mai tânărul Radu Afrim.


Horaţiu Mălăele la şaizeci de ani este Horaţiu Mălăele şi numai Horaţiu Mălăele. Viaţa lui de artist nu este altceva decât o nesfârşită călătorie spre sine şi prin sine. E un creator total. Neliniştit, neastâmpărat, inventiv, nebun de frumos, dăruit cu tot ce poate da Dumnezeu. De aceea cred că nu are nevoie de vorbe mari, chiar dacă ele vin de la un prieten, nici măcar la o împrejurare aniversară. Să ne bucurăm că există.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul