Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

\"Aş vrea să fiu o scen㔠(Horaţiu Mălăele)

        Doina Papp

„Cel mai talentat actor dintre caricaturişti şi cel mai talentat caricaturist dintre actori”... Gluma a pornit de la o dedicaţie amuzantă ce apărea prin anii ’90 pe prima pagină a publicaţiei Satīrul pe care o editase nimeni altul decāt cunoscutul actor şi caricaturist Horaţiu Mălăele. Liber, īn fine, să-şi facă de cap şi să-şi etaleze multiplele vocaţii, artistul īşi proclamase īntr-adevăr mai demult dubla sa cetăţenie, la care o putem adăuga şi pe a treia, cea de condeier de reală vocaţie literară, dovadă chiar calamburul postat pe frontispiciul revistei amintite: „proletari din toate ţările, urniţi-vă!”. Ulterior, cum ştim, creaţiile sale īn domeniul regiei de teatru şi film i-au īntregit portretul, făcāndu-ne să vorbim despre o structură artistică polivalentă, despre un artist care se reinventează perpetuu pe māna talentului său bogat, apt să se exprime īn fel şi fel de moduri; iar acest fel de a fi dinamic, viu induce imaginea multicoloră a unui spectacol. Da, Horaţiu Mălăele este el īnsuşi un spectacol, un artist-spectacol, care are la-ndemānă toate mijloacele acestei arte complexe ce pivotează īn jurul axei personalităţii sale. Fenomenul e explicat de unii prin sintagma geniu comic. Subscriu, iubind īn Horaţiu fiinţa aleasă, saltimbancul de geniu născut dintr-o mirabilă sămānţă de creativitate care poate rodi īn multe direcţii spre care e chemat talentul său dăruit celor din jur. Şi asta din cauza unei nevoi irepresibile de a comunica, acesta fiind şi sensul ultim al actelor sale. (A mărturisit-o, de altfel, de atātea ori.) Nepotrivit ar părea să īncercăm o definiţie stilistică pentru creaţia unui actor al cărui farmec rezidă tocmai īn fluidul neetichetabil, īn noutatea şi prospeţimea fiecărei apariţii. Dacă o facem este īnsă pentru că modul īn care s-a cristalizat personalitatea aces­tui artist ne obligă să-i percepem sunetele distincte. Şi să identificăm īn melodia lor ceva din timbrul specific al unei generaţii de creatori īn care vocea lui Mălăele răsună cu atāt mai personală. Să ne amintim de debutul lui la Piatra Neamţ, cānd cu regizori ca Iulian Vişa şi Cătălina Buzoianu a īnregistrat şi primele succese, impunānd definitiv tipul său sui-generis, de firesc şi naturaleţe dublată de candoare şi halou poetic. Īn Slugă la doi stăpāni sau Tinereţe fără bătrāneţe, īn Muntele de D.R. Popescu (regia Emil Mandric) aceste calităţi se manifestau diferit, dar cāt de asemănător pentru a face din prezenţa sa pe scenă un vehicul credibil, inconfundabil al adevărului. Inteligent, cu o cultură a ochiului recunoscută, cu disponibilităţi ludice ieşite din comun, dar şi un rodnic impuls spre performanţă, actorul īşi valorifica īncă de pe atunci forţele artistice īn sfera commediei dell’arte, apoi a comediei cu tālc, pānă la acele spectacole-metaforă care se adresează spiritului cu subtilitate. Mai era apoi detectabil īncă de la īnceputuri harul de a produce un halou aparte şi de a-l propaga ca un adevărat vrăjitor īn public. Asta se mai numeşte farmec, glamour, calitate rară, īnnăscută, pe care cine o are se poate considera imbatabil pe scenă. Instrument sensibil, dar şi bine acordat, Mălăele n-a ratat niciodată portativul (cred că stă bine şi cu urechea muzicală), vibrānd de fiecare dată curat, citeţ, aşa cum īn desen linia sa nu suportă ezitarea. S-a afirmat ca un virtuoz jongleur īntre comic şi tragic, potrivit talentului său care conţine această dualitate a măştii, şi a avut norocul că timpurile īn care s-a format erau favorabile acestei sinteze a genurilor. Mai tārziu, īn Aceşti īngeri trişti, spectacol de referinţă al Teatrului „Nottara”, jocul actorului a dobāndit forţă, iar gustul pentru paradox a īnflorit īn con­textul unor spectacole aluzive, ca şi apeten­ţa pentru alternanţa dintre aparenţa comică şi esenţa tragică a personajelor pe care le-a interpretat. Pānă şi un personaj ca Duffosset, din irezistibilul vodevil Māţa īn sac de Feydeau din montarea lui Dan Micu, a devenit, īn cele din urmă, de plāns, după ce toată piesa ne distra jucānd pe sārmă comedia confuziei de persoană. Rāsu-plānsu, sarcasmul şfichiuitor, grotescul tragic şi sublimul catharsis comic, iată doar cāteva din tră­săturile jocului lui Mălăele īn roluri de anvergura unui Smerdiakov din Fraţii Karamazov sau Poţekalnikov din Sinucigaşul de Nicolai Erdman. Figura de răstignit scălāmb a bastardului umilit din romanul lui Dostoievski se va īntālni peste ani cu aceea a şomerului-filozof, care, mai īn glumă, mai īn serios, e gata să-şi ia zilele, şi, mai tārziu, cu Unchiul Vanea cu nasul lui de clovn, variantă cinică a ratării, livrată inimitabil de actor. Jocul acesta paradoxal practicat īn commedia dell’arte (Trufaldino, Scapino), ca şi īn partituri de adāncime filozofică e caracteristic actorilor a căror inteligenţă īi face să-şi domine instinctul artistic, mergānd uneori īmpotriva datelor naturale, de la īnfăţişare la glas, tip de sensibilitate şi expresie. Horaţiu Mălăele se numără printre ei. Pe de altă parte, nu doar deliberat, ci şi intuitiv, umorul său īngāndurat vine dintr-o concepţie de viaţă mai curānd a unui sceptic, deşi cei care-l frecventează īn particular vorbesc despre un joie de vivre stenic şi molipsitor. E adevărat īnsă că, de multe ori, surpriza concluziilor din spectacolele sale pune īn derută publicul venit la distracţie. Ambiguităţile, vorba cu dus-īntors trădează un fond de umanitate bogat, īn care resursele naturale ale actorului sunt puse īn slujba culturii. Cānd unii comentatori vorbesc grăbit despre umoristul Mălăele mă gāndesc că i s-ar potrivi mai degrabă teoria despre umorism a lui Luigi Pirandello, care ne-a lăsat un īntreg eseu despre relaţia comicului cu tragicul, despre actorul care cu o faţă rāde şi cu alta plānge, despre resursa comună de umanism a măştilor teatrului. Secretul prin care toate aceste taine ies la lumină e ştiut doar de artist. Şi, poate, nici de el. La noi ajunge cānd un zāmbet, cānd o grimasă sau un hohot de rās atotcuprinzător. Atitudini trecute prin ştiinţa lui „te faci că”, pe principiul convenţiei teatrale. Cum disimulează Horaţiu Mălăele e o altă problemă. Sau artă. E de ajuns să ne privească enigmatic sau să braveze printr-un gest, ton sau vorbă, ca să ne creeze dileme. Aliajul e rafinat, controlat cu măsură, īn ciuda fanteziei debordante, a spontaneităţii īnnăscute de care e capabil artistul. E şi un maestru al improvizaţiei. Uneori, pentru un actor cu priză la public care şi-a clădit popularitatea pe comedie, scena īncepe să fie o capcană. E pāndit de manierism din cauza reacţiilor sălii, de propria-i siguranţă, de trucuri şi truvaiuri īndelung verificate. Cu simţul realităţii scenice şi al clipei spectacolului, Mălăele găseşte īntotdeauna soluţia. Taie cu māna aerul, provoacă tăceri perplexe, pentru a readuce barca pe făgaşul adevărului. Momentul e găsit de parcă un compozitor dibaci a aşezat pe portativ un accent, un bemol, un diez care schimbă tonalitatea īntregii melodii. Şi dacă gloria actorului e efemeră, arta lui e răsplătită, īn schimb, de şansa unui moment al adevărului īn direct, care preţuieşte, poate, infinit mai mult. Acestui moment pare a-i fi dedicat Horaţiu Mălăele spectacolul său, al artei şi vieţii pe scenă. Un moment pe care īl visează toţi actorii. „Din toate gloriile, spunea Albert Camus, cea mai puţin īnşelătoare e cea trăită. Actorul şi-a ales deci gloria fără margini, aceea care se trăieşte”. Restul e literatură.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul