Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

NĂDEJDI ŞI DEZNĂDEJDI

        Mircea Ioan Casimcea

- fragmente de roman -



Va să zică iei în deşert porunca domnească, cugeta Brâncoveanu. Cunoşti bine cât te cinstesc, pentru că judecata mea învăluitu-te-a cu multă mulţumire. Mă cufund în gânduri adânci, liniştite ori învolburate, să adun scoici cu piatră scumpă, ascunsă înăuntru. Găsesc scoici cu piatră rubinoasă, le privesc cu lăcomie, pentru că îmi plac, mai apoi le las să alunece înapoi, la locul lor, de aceea tresalt bucuros. Curând astă desfătare mă leapădă lângă alte gânduri. Ele se află în mâl urât mirositor şi acolo se aruncă în dezmăţ, se pocesc în şoareci mărunţi, în guzgani, dispar, dară lasă duhoare la locul acela.


Plec degrabă, numai că duhoarea se ia după mine şi mă petrece vreme multă.
Cât m-am veselit atunci când văzutu-l-am întâia oară, la Stambul, şi când a hotărât să mă însoţească pentru totdeauna la Valahia. Mic la stat şi oacheş, cu barba sârmoasă, negrie, cu ochii cum e jăraticul în două cuptoraşe, lucitori, frământaţi de dorinţe nouă, se căznea cu sârg să potolească imboldul dinăuntru de a cerceta pe feţele prezente îndeletnicirea sa de la Ungrovalahia. Când nu răzbea, întreba sfielnic despre tiparniţe, câte şi pe unde se află, cu care alfavita o să ostenească. Îi vorbeam în bună linişte că treburile sale se află peste tipografii valahi, dacă dovedi-va multă iscusinţă, precum aflat-am acolo, la Stambul. Faţa îi era aplecată, dară jăratecul jucăuş din cuptoraşe arunca scântei spre mine şi către beizadea Dimitrie.


Eşti meşter mare la tiparniţă, mitropolite Antim, păstor eşti peste suflete de dreptcredincioşi şi capul păstorilor valahi, ci eu sunt capul treburilor mari ale Ţării. Sfinţia Ta pe scaun arhieresc şade, înalt jilţ pentru mitropolit şi ţii în mână toiag sfânt, aşa că pentru aceste vorbele tale să fie pline cu evlavie se cere. Eu stau pe tron domnesc şi ţin în mână puterea şi mândria Ţării, adunate în sceptrul încărcat cu povară grea. Tot aşa camilafca Sfinţiei Tale, împodobită cu aur, nu se amestecă nicicum cu coroana puternică a voievodului valah. Mă încumet să zic că faţa mitropolitului se impune să dea ascultare feţei celui dintâi dregător de la Valahia, unsul lui Dumnezeu.


Multe cunoşti şi gândeşti înţelepţeşte, vorbele domniei tale se adună în cazanii, au didahii numite. Învăţat-ai grabnic să cinsteşti traiul valahilor, să pricepi duhul lor osebit, vrednicia lor care alunecă pe gheaţa sărăciei. Mai cunoşti cu vorbe înţelepte să îmbărbătezi creştinul din turma ce o păstoreşti, să-l cerţi aspru ori cumpătat când dă afară din gură vorbe rele, grele şi scârnave, când se culcă pe o ureche şi aşteaptă cum trântorul mila Domnului Dumnezeu, a Fiului Omului, a Maicii Precista, fără să aşeze mintea, braţele, picioarele la treabă spornică, să-l mai cerţi cu direptate când se repede să toarne rachiu au vin în burta lui setoasă, mai apoi se clatină precum un copaciu scuturat de vânt, cum cămaşa pe frânghie în spulberul Crivăţului, câtă vreme femeia lui şi copiii n-au leac de mămăligă şi de nici unele pe masă. Încă acela sau altul loveşte cu ciomagul, dară nu se teme de Dumnezeu, nice de lege să înfigă lama cuţitului în trupul celui pe care-l ceartă, nice când înjură îmbelşugat, spurcând vorbe sfinte şi sfinţi părinţi şi sfântul Soare şi dragele, luminoasele stele. Îi ocărăşti pe cei nemilostivi şi răi să nu se prăvale în păcat, îi încongiori cu vorbe dulci pe cei cuminţi şi făcători de bine, cât şi îi zgudui să se ferească de spurcata îngâmfare. Eşti făcător de mult bine, glăsuitor de vorbe des­fătătoare şi de încurajare, pentru iertarea greşelilor greşiţilor noştri.
Gândul de bine te ridică, aşa cum vorbele rostite au aşezate de tiparniţă, numai că nu totdeauna gândul bun al domniei tale te aşază la început de cale bună. Cunosc obârşia pismei care ţi-a înnegurat duhul şi alungatu-te-a din Iviria iubită, mai cunosc cât de nepotolit urăşti Poarta şi pe servitorii ei. Otomanii te-au smuls de la părinţi, chinuitu-ţi-au duhul de copil, te-au robit şi de ţară îndepărtatu-te-au. Numai zic Sfinţiei Tale că pisma întunecoasă buruiană în holdă bogată este şi cu ploaie bună înăbuşă holda aducătoare de rod.


Mai fără veste, multele pacoste întâlnite între păgâni au răsucit cu îndoituri frunza duhului ce-l porţi în piept, aşa că pricep durerea cu care mă cerţi. Numai află că frunza duhului meu netedă este, dreaptă şi lucioasă, aşa cum judecata lui vodă Brâncoveanu curată este, nice fir de buruiană nu o sugrumă. Pricină să socot că Înalta Poartă nu e doară Strigoi afurisit, Sac fără fund, Lotru cu hrăpăreţe mâini, care se-nfruptă din avuţia Valahiei. Nuuu, mitropolite. Înalta Poartă, mai înainte de toate, zdravăn scut este pentru ţărişoara mea şi, de o vreme, şi a domniei tale. Ea nu vine să se arunce peste draga Valahia, să rămână aice, să-i vânture pe valahi cu furcă uriaşă, în paşalâc să-i stăpânească. Poarta Otomană întinde mâna şi eu aşez în palma uriaşă haraciul ce cu învoială îl dăm. Stăm lângă Dunăre cu mintea totdeauna deşteaptă. Este crâncenă Înalta Poartă când apucă dăjdiile, nu se sfieşte să scoată iataganul şi să lovească, dară se potoleşte lângă celălalt mal al Dunării.


Ailaltă Împărăţie, mândră şi cutezătoare, molcomă şi nestăpânită, curge cătinel către Ţara Moldovei, cum marginea Mării se-ncovoaie către noi, iară apa se varsă agale, fără şovăire. Dară Marea asta care Rusia se cheamă, adâncă, lungă şi lată, rămâne locului, potolită, de crezi că nu se mai urneşte de acolo, numai gândul nu-i sfârşit, că iară trece malul. Pe valul ei cel mai înalt mândru osteneşte, cu multă şi înşelătoare minte, brav şi viclean cap de împărăţie, Petru Întâiul Ţar. De el şi de norocul lui să se teamă ţara mică şi nevolnică. Pentru că Marea asta de lume când apucă a se vărsa uită calea de întoarcere, aşa că alte maluri înalţă. Marea Uitării este ăst puhoi de lume, căci nu se cade să ne încredem în aceasta cu totul, mitropolite Ivirean, când jalea întrece bruma de mulţămire trimisă înainte cu prefăcut prieteşug.


Amestecate sunt treburile domneşti şi vodă este cel ce află calea cuminte.
L-a părăsit pe înfricoşatul fugar, Nicolae Mavrocordat, la satul Odaia, cum se cunoaşte, şi mândră desfătare a înflorit în duhul lui Antim Ivireanul. Gândul bun pentru Valahia, draga ţară care l-a înfiat frumos, pornea să se adeverească. Vodă cel robit turcilor, întâiul fanariot, s-a umplut cu teamă şi s-a dus pe pustii cu soaţă şi copii, mitropolitul Ivireanul a chemat iute boieri de seamă, cu pizmă pentru Înalta Poartă şi pentru grecii turciţi la Fanar. A fost aşa tainic sfat de boieri bucuroşi pentru vestea adusă de mitropolit. Ochii Vlădicii timiteau lumină caldă pe bărbile şi pe frunţile descreţite, dinţii săi luceau când din gură plecau vorbe neşovăitoare. Boierii toţi hotărât-au, la îndemnul lui Antim, să-l ungă voevod pe boier Brezoianu, valah de viţă veche.


La întoarcerea de la Giurgiu, cu pază bună de la raiale, puţină vreme de la sperietură, domnul Mavrocordat s-a înnegurat. Boieri încrâncenaţi pe cei sosiţi la chemarea Ivireanului, l-au oprit în drum pe vodă, vineţi de supărare prefăcută, să-i şoptească tainic despre sfatul celor uzurpatori, uniţi în alegerea pe tronul Valahiei a boierului Brezoianu. Mai aprigă s-a arătat mâhnirea lui Nicolae Mavrocordat, aflând că în fruntea celor fără de lege şi fără de ţară iubită s-a aşezat taman Vlădică al blagosloviţilor valahi.


Negura din judecata domnitorului nu s-a ridicat întreaga noapte, căci în zori a strâns oşteni la palat şi ieniceri, cu arme ascuţite la oblânc, să scoale din somn boierii necredincioşi, să-i aducă îndată la palat. Cu osebire să-l prindă pe câinele Brezoianu, că lăsatu-s-a uns domn valah.
– În grabă să sosiţi cu ei, cu toţi, că de scapă careva doi dintre voi vor răposa pentru acela.
Soseau boierii învinuiţi de necredinţă, legaţi fedeleş, care în caleştile lor, care călare pe cai neînşăuaţi, care pe jos, cu toţii sub aspră pază. Bătrâni, alţii între două vârste, flăcăi numai buni de însurat intrau la palat prin poarta din spate, bănuitori unii, înfricoşaţi alţii, înspăimântaţi cu toţii când s-au văzut adunaţi în sfatul care mai deunăzi unsu-l-au domn pe boier Brezoianu. Murmur slab au slobozit când a sosit măria sa, vodă al lor, foşnet puternic s-a întins şi s-a ridicat.


Oştenii turci şi valahi nu-i slăbeau din privire, au strâns cercul când glas greu a strigat:
– Brezoiene, suntem aici!
– Te urmăm, mărite domn, a zvâcnit glas tânăr.
Boierul uns domn a înălţat fruntea, şi-a mângâiat barba surie, apoi a vorbit răspicat:
– Întru moarte mă urmaţi, boieri valahi. Către acolo să mergem cu fală, căci în ceea lume grecii rămaşi fără de Dumnezeu nu mai avea-vor forţă în contra noastră.


Când paza înarmată a mai strâns cercul, mai multe glasuri de boieri au făgăduit că aşa vor face, căci tocmai sosea vodă Mavrocordat în curtea dosnică. Mergea aspru, împresurat de ieniceri şi sfetnici. S-a oprit, a privit cu mândrie sfatul boierilor uzurpatori, a rânjit şi a izbucnit în râs, trimis în hohote din gâtlejul răguşit, cum ţâşnesc cartuşele din flinte. A pornit cu paşi negrabnici, cu mâinile desfăcute ca pentru îmbrăţisare, a rămas locului şi a întrebat voios:


– Unde se află vodă cel nou al Ungrovlahiei? Pentru ce nu se află în fruntea voastră?
Un boier aşezat mai în faţă a răspuns liniştit:
– Măria Sa Brezoianul este aici... Cu noi... Amestecat cu Sfatul Ţării, cum se cuvine, căci noi l-am uns domn.
– Nu! Nu! Pentru ce vorbeşti tu?, s-a răstit vodă. Vreau să-l văd înaintea voastră, mai apoi să-l aud cum cuvântează.
Îmbrăcat grabnic cu caftan nou, cu părul capului tăiat scurt, acoperit cu mândră căciulă din blană de caracul, boierul cu trup înalt şi gros s-a avântat înainte, cu ochii luminoşi precum două stele. A păşit drept până în faţa fanariotului.
– Iată-mă în carne şi oase... Mavrocordate.
Nicolae Mavrocordat a râs cu poftă multă şi a întrebat:
– Dacă eu sunt doară Nicolae Mavrocordat, tu eşti domnul Valahiei?
– Precum cugeţi şi grăieşti nesilit, a răsunat glasul boierului Brezoianu. Eşti grec luminat şi afurisit, vândut cu duhul otomanilor. Eu am fost uns de aste feţe boiereşti slăvite, cu sânge curat, valah, cum e şi al meu.
– Ajunge!, s-a răstit Mavrocordat fanariotul. De bună seamă nu-ţi aminteşti că eu sunt domnul Ungrovlahiei, ţară mică...
– Numai bună să o stăpânească şi să o sugă până la uscăciune cei străini. Ţară mică...
Domnul nu a luat în seamă aste vorbe, încheiate iute, şi grăi iarăşi, cu tremur în glas:
– Ţară mică, dară cu două capete. În poveştile valahe afli balauri cu două capete, cu şapte.
– Eu socot că Ungrovlahia nu e balaur, dară domnia ta eşti strigoi.
Glasul lui Mavrocordat prinse să tremure deodată cu barba sură:
– Pentru asta zic ţie, valah scârnav, că nu e în lume ţară cu două capete. Aşa că nu voiesc Ungrovlahia să se prefacă în balaur cu două capete. Aşa că pohtesc capul cel nou, crescut cu păcat, să fie desprins de trunchi.
Tremur mare zguduia trupul fanariotului şi vorbele sale deveniră urlete de sălbăticiune:
– Acum! Cu repeziciune desprindeţi de trunchiul Valahiei capul înveninat.
Doi turci au adus din preajmă buturugă mare, pângărită cu sânge vechi. Casapul a ţâşnit de după un zid gros, pregătit cu securea luminoasă, bună să-l trimită pe boier în neagră moarte. Nicolae Mavrocordat a tăcut o vreme, mai apoi, cu dulceaţă în glas, a îndemnat pe acela uns domn de sfatul mândrilor boieri, căzuţi în răzmeriţă, să pohtească să îngenuncheze şi să aşeze cu nădejde gâtul pe buturugă.
În acest chip fost-au descăpăţânaţi boierii din năpăstuitul sfat boieresc, mai apoi umplutu-s-au temniţe cu alţii, fie bătrâni, fie tineri.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul