Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Încă o dată despre ludicul scenic

        Nicolae Havriliuc

Teatrul, făcând parte din identitatea lumiii, în unitatea sa de existenţă spectrală, s-a întemeiat din mai multe „fronturi” emoţionale şi cognitive: forţa de iluzionare, antropologia scenică, divertismentul, contemplaţia, centrul de conexiune a artelor, tehnologia scenică, relaţia actor-privitor (ca organisme vii, din audio-vizualul artelor, aflate în apropiere imediată prin iluzia jocului). A îndrăzni un act de blamare a teatrului (după cum unele glasuri se complac să facă „spunere” că teatrul nu mai intră în atenţia lumii sau că nu mai este acelaşi), în condiţiile în care filmul şi televiziunea se vor adversari la paritate sau pretexte la înlocuire, îndeamnă să întrevezi estomparea formelor de expresie a teatrului pe unul dintre „fronturi”. Dar în teatru „adevărul e mereu în mişcare”i (Peter Brook), însemnând „adevăr valabil în timp îndelungat”ii (Camil Petrescu). O lume care renunţă la teatru renunţă la propria identitate şi rătăceşte în derivă.


Ceva din invizibilul predispus la vedere


• Uneori, în zona denumită „aperceptiv” sau „perceptiv” se produc speciale prefaceri şi niciodată la fel (obişnuind să fie înţelese prin corecţii): unele dintre căile de comunicare se dilată, altele se restrâng influenţând ochiul deschis către „lume” al privitorului pre­dispus să recepteze imaginea şi s-o aprecieze. De aici apar disfuncţii între emiţător, adică întemeietorul de iluzii prin vizualizare şi auditiv a unei felii de realitate ca un real înscenat, şi receptor, adică privitorul cu percepţiile sale uşor glisate de mobilitatea iluziei scenice. Apare, aşadar, nevinovata diferenţă. Ceea ce ţine împreună această diferenţă în teatru este numai reprezentaţia care pune în relaţie actorul cu privitorul, întâlniţi ca două entităţi contrare aflate în atracţie fără a se dizolva, adică fără a se risipi unul în altul, în felul unei „paste” uniformizante.


• Când intelectul controlează senzorialul până la minimalizare şi pătrunde în toate co­tloanele scenei, făcând ordine printre gesturi, mişcări sau respirări, lipind etichete pe fiecare (până şi tăcerile se vor gestiona), vraja de joc se diminuează şi dispare. Emoţia se chirceşte, iar farmecul jocului se ascunde în abstracţiuni fără ecou, numite, apoi, în chip brav semnificaţii. Lipsind unei scene duhul dialogului, supleţea şi spiritul comunicării, se spu­ne că personajele sunt antrenate într-un „konversationstheater”.


• Există spectacole, prin firescul lor de iluzionare, predispuse să creeze „suferinţa” spectatorului, nu în felul unei boli cronice diagnosticate imprecis, ci acţionând asupra percepţiei spectatorului prin acel oscilant mod condiţionat de natura ludicului, când formele întemeiate scenic par imagini instantanee în uşoară atingere cu învelişurile vieţii. Spectatorul se vede refuzat de actor, în sensul că personajul adus pe scenă nu-i seamănă, ba, mai mult, îl înfruntă, nu ironic, ci flegmatic. Disconfortul spectatorului (odată intrat în sală trebuie să-şi asume „rolul” cu privaţiuni şi dobânzi) se naşte din acea dislocare în spaţiul teatralităţii: din privitor ca la teatru (contemplaţie şi amuzament) se propune spectatorului, iluzionat de jocul scenei în extindere, detaşarea de fixaţia interioară prin neliniştire, spre a se direcţiona o evidentă privire în (de) sine.


• Deschizând spectacolul în felul unei magii ce se oficiază hic et hunc, impulsurile interioare ale actorului distribuit în formula de joc scenic influenţează acele mişcări transformatoare (şi-n transformare) din percepţia spectatorului ce adiţionează şi închide în el o parte din magie. Nu întâmplător se face vorbire că în privirea spectatorului avizat (acele nelinişti de lumină) se află germenii spectacolului de teatru pe care măria sa regizorul, în căutare de inedit, îl dimensionează. Cel ce priveşte interiorizat vede înfăţişări ce vin din afară şi, aşezându-le într-un plan imediat, le individualizează în elemente capabile să provoace un act, dar numai prin actor.


• Se pare că la repetiţii emoţiile actorilor sunt mult mai intense şi nestratificate decât în faţa publicului, stare ce diferenţiază un spectacol de altul, în sensul că pilonii de susţinere se schimbă. Or, această schimbare face trimitere la teatru, nu neapărat ca sugestie, ci ca posibilitate de a surprinde jocul prin iluzia de joc. În teatru, totul este gândire. Până şi „repetiţia este o gândire cu voce tare care se vede”i (Peter Brook). Ludicul scenic, hic et hunc, face sesizabil prezentul pe care îl şi întemeiază din transformări şi inovaţii, mereu şi mereu. Şi aşa, în ciuda coeficientului de „trecător”, ce-l găzduieşte, se permanentizează prin împrospătare.
* * *
Privind cum se face secolul XXI, s-ar spune c-ar vrea să fie teatral. Din acest imprecis se iveşte întrebarea: Oare omul de teatru va salva lumea? Răspunsul se va da ţinând seama de întrebările adiacente: Ce trebuie înţeles prin omul de teatru? Trăirea va fi mai vie în fictiv sau în real? (În condiţiile în care numitul real se va arăta respirabil şi mai puţin tranşant.) Până se vor aşeza apele, se poate zice, fără pic de tăgadă, că întemeierea formelor scenice şi întemeierea formelor de viaţă sunt hotărâte de interogaţii. „A explica un concept, admite Camil Petrescu, nu înseamnă a-l dizolva în totalitatea concretă, unde orice afirmaţie e tot aşa de valabilă ca şi negaţia ei, ci a-l determina strict intelectual”v (pe făgaşul interogaţiei). („Când pui o întrebare, în schimb, luminezi lucrurile”v.) În sensul re­flecţiei lui Malraux, facerea prin religios drept condiţie de supravieţuire a secolului XXI, nu s-ar cuveni acceptat, ca o notă particulară, facerea prin teatralitate a secolului XXI?


i „Vrem să spunem că explicaţia fenomenului artistic nu poate fi decât o parte din lămurirea sistematică unitară a lumii”, Camil Petrescu, Modalitatea estetică a teatrului, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1971, p. 145.
i Peter Brook, Spaţiul gol, Bucureşti, Unitext, 1997, p. 127.
ii Camil Petrescu, Op. cit., p. 150.
i Peter Brook, Op. cit., p. 99.
v Camil Petrescu, Op. cit., p. 26.
v C-tin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Bucureşti, Eminescu, 1978, p. 14.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul