Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Liric e drumul Jiului...

        Horia Gārbea

Tudor Gheorghe Calotescu,
Īmbrăţişat cu cerul, Editura Contrafort,
Īntr-o lume oglindă, Editura IfoRapArt, poezie


Fiind eu īn vacanţă prin Gorj, m-a vizitat poetul Tudor Gheorghe Calotescu din Tīrgu Cărbuneşti şi mi-a oferit cărţile lui pe care s-a hotărīt să le tipărească după ce a devenit cinquagenar şi a regăsit poezia, abandonată īn adolescenţă. Poetul se declar㠄enoriaş al/ societăţii de consum/ fan al reclamei/ despre rai”, dar, de fapt, este un intimist calofil, de registru minor, care găseşte poezia īn „fărīme”, pietre, petale, „două lacrimi şi-un zīmbet”. Īn acestea, el vede reflexia infinitului, ba chiar a Divinităţii, cu o sensibilitate uneori refuzată din pudoare, alteori acceptată pīnă la calinerie. Īn īncercarea „de a face aripi din ramuri”, Tudor Gheorghe Calotescu este conştient că, īnainte de a deveni vreun Icar, e greu să se ridice de la sol īn felul acesta, dar merită să īncerce. Cīnd ocoleşte locul comun (fulgi de nea, adīncul cerului, oglindă de su­flet, fīntīnă de dor, cartea vieţii etc., etc.), Tudor Gheorghe Calotescu este un poet delicat, nesofisticat, dedicat fragilităţii lumii şi textului. 


Nicolae Petre Vrānceanu,
Flori de cerneală,
Editura Autograf MJM, poezie


Poetul craiovean Nicolae Petre Vrānceanu īşi marchează a 70-a aniversare cu un florilegiu īn selecţie proprie, subintitulat Antologia celor mai iubite poeme. Nu īi va fi fost uşor să aleagă din cele nouă volume de versuri care se adaugă celor de proză, ca şi culegerilor de cronici dramatice, pentru a completa o bibliografie bogată. Debutul editorial īn poezie s-a produs īn 1980. De atunci, Nicolae Petre Vrānceanu a trecut prin mai multe etape, poezia lui s-a metamorfozat, după cum uşor se poate observa īn antologia aniversară. Dar există, indiscutabil, o axă comună a liricii sale care īl recomandă ca pe un poet vizual, de descripţie, cu metafore rafinate īn cadul unor aproape pasteluri. Imagistica bogată se impune atenţiei īn mai fiecare poem: luna este un „bulgăre de var” deasupra „vertebrelor Coloanei Nesfīrşite”, „albastr㔠este „fereastra bunicilor īnrămată cu măr īnmugurit”. Finalul poemului (Satul bunicilor) ridică toate aceste imagini la o altă putere prin implicarea morală a eului liric, inima poetului se substituie lunii pentru a ilumina tabloul: „Cītă viaţă/ īn nemişcarea de cremene/ a părţii de sat/ luminată de inima mea!”. Ciclul o metafizică a formelor se referă la opera lui Brāncuşi, de care orice oltean se simte aproape, comentariile poetice la formele plastice fiind discrete şi de bun gust. Un alt ciclu din cele cinci care compun volumul ar vrea să conţină poezie conceptuală de inspiraţie creştină (Zidire fără sfārşit), dar şi aici mai degrabă īntīlnim un spirit sensibil la imagine, un poet al „vizibilului” şi al cromaticii – „amurgul vieţii ninge acum īn triste culori”. Poemele erotice din Scrisoare către Isolda sīnt pure, evanescente şi vag elegiace. Nicolae Petre Vrānceanu este un poet care a investigat cu o deosebită sensibilitate şi īntr-un chip original multe şi variate teritorii. El se prezintă la trecerea celor şapte decenii de existenţă cu o operă demnă de interesul cititorilor. Īi spun din această pagină: la mulţi ani şi la multe alte volume inedite!


Ion Maria,
După cutremur,
Editura Rafet, poezie


Īntre poeţii craioveni, reputaţi pentru reuşitele lor şi pentru puternica originalitate, alături, aşadar, de nume proeminente ale liricii contemporane precum Gabriel Chifu, Nicolae Coande, Ioana Dinulescu, Paul Aretzu, Bucur Demetrian, Florea Miu şi destui alţii, Ion Maria s-a impus īn ultima vreme ca un autor de indiscutabilă valoare, posesor al unei tehnici precise şi al unui univers poetic īn continuă expansiune. De la debutul din 2002 pīnă īn prezent, şi cu deosebire īn ultimii ani, evoluţia lui Ion Maria a fost marcată de o siguranţă īn continuă creştere şi o diversificare a modalităţilor scriiturii, ambele aspecte fiind răsplătite cu o mulţime de premii şi de ecouri critice favorabile. Poet al rezervei, al retragerii, similar prin aceasta cu Florin Mugur, autorul „īn cochilia lui de stele” face figură de eremit fericit „uitat de īngeri” şi cu atīt mai liber să cultive paradoxul şi să-şi pieptene melancoliile ca pe nişte iubite şi să adaste „īmbrăcat doar cu idei” şi „tot mai apropiat de pietre” līngă cuptorul său alchimic unde se distilează pe sine pīnă cīnd obţine esenţa: „nu eu caut simplitatea/ ea singură vine la mine”. Volumul de faţă, viziune de „după cutremur”, ne vorbeşte despre o lume reaşezată īn urma unui tsunami care ar putea să-i spargă cochilia pentru a oferi „perla” (titlul unui poem emblematic al cărţii). El, volumul, este indiscutabil cel mai reuşit al lui Ion Maria şi, efectiv, constituie o consacrare. Cu toată estetica sa dăruită explicit retragerii, īi urez un pionieresc „tot īnainte”!


Ana Drăgoianu,
Dumnezeu este singurul meu prieten,
Editura Sitech, poezie


Afirmaţia din titlul volumului este contrazisă de prefaţa, care se doreşte desigur generoasă, a profesorului Ion Pachia Tatomirescu şi care zice, īntre altele, īntr-o web revistă, cam aşa: „De vreme ce aburariul permite caligrafierea sticlei celeste, (...) este binevenită, īn ultimă instanţă, o ars poetica a sculpturalului, dar īn arcuire brāncuşian-măiastră, fiind vorba aici de evadarea din labirintul cu Minotaur mai īntīi”. E vorba „mai īntīi” īnsă de o beţie de cuvinte de care poeta nu are nevoie. Fereşte-o, Doamne, de prieteni şi rămīi singurul ei amic! Realitatea poeziei scrise de Ana (Any, după cum semnează o introducere) Drăgoianu este mai simplă şi mai lesne de descris: o poezie modernistă, reuşită cīnd nu este pretenţioasă şi cīnd nu eşuează īn locuri comune, ataşată tradiţiei şaizeciste – deşi poeta este biologic o douămiistă. Textele Anei Drăgoianu cīştigă foarte mult atunci cīnd poeta se lasă purtată de intuiţie şi nu īncearcă să construiască nişte metafore sofisticate şi care nu duc nicăieri pentru că sīnt lipsite de reprezentare: „nisipul īmi intră/ īn călcīiul sufletului/ şi se face munte”. Ce poate fi „călcīiul sufletului”? Iar ideea că numitul nisip s-ar face munte e monstruoasă. Ana Drăgoianu are, e clar, nevoie de o drastică autocenzură şi de buni sfătuitori, pentru a se lepăda definitiv de ceea ce, īn chip greşit, i s-a indus că ar īnsemna poezia. Momentele bune, chiar dacă acuză un anumit epigonism, aici īn linia lui Nichita Stănescu, se cuvin separate net de balastul „vorbelor frumoase”: „ca două statui/ privim/ tu de la un capăt de lume/ eu de la celălalt capăt/ şi ne gīndim la viaţă/ ca la un joc de şah/ cine va muta primul nebunul// cine va sta aproape de rege”. Un alt lucru la care poeta din Filiaşi trebuie să renunţe este alinierea centered a versurilor, procedeu kitsch deplorabil.


Liviu Antonesei,
Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule,
Herg Benet Publishers, poezie


Cunoscutul publicist şi prozator este şi poet, lucru bine ştiut pe la noi. Aşa că nu e de mirare să găsim īn volumul de faţă versurile lui din perioada 2008-2011, adunate īntr-un volum de lirică de vacanţă şi călătorie, gen nou, cum se vede. Cele mai multe texte īşi au originea inspiraţiei īn Creta, altele īn Santorini şi Azore şi, īn fine, unele, tot insulare, la Londra, pentru că, după cum geografia ne īnvaţă, Regatul Unit pe insule e stăpīn. Poetul īn vacanţă se lasă purtat de impulsuri ludice, amintind de concitadinul său Emil Brumaru: „Anaisa, jos caisa/ Creta nu e Potaissa,/ ba e iele, ba e zeie,/ ba e-n cinşpe curcubeie”. Īntre zeiţe şi Fata de la recepţie nu e mare deosebire, lumina din „ţara lui Nikos” face totul posibil. Liviu Antonesei oscilează īntre filozofia uşoară de turist pentru care totul e déja vu şi cea mai profundă, inspirată de talazuri şi pietre venerabile, īn timp ce, din lateral, un vīnt cald conspiră cu gīndurile mele. Rafinat, uşor dezabuzat, mimīnd neglijenţa stilistică, hedonist şi deseori inspirat, Liviu Antonesei găseşte forme lirice pentru mai toate experienţele sale de călător, găsind grăunţe de poezie pe toate plajele şi īn toate pieţele īnsorite ale Lumii Vechi pe care ajunge.


Iuliana Paloda-Popescu,
Lumină pentru Manuel,
Editura RawexComs, poezie


Volumul cuprinde o baladă īn 50 de scurte cīnturi cu adresare directă lui Manuel. Acesta a fost un sfīnt mucenic, martir din tria­da fraţilor persani Manuel, Sabel şi Işmael, omorīţi de Iulian Apostatul, al cărui prenume, feminizat, īl poartă şi poeta. Asta dacă n-o fi vorba totuşi de Sf. Emanuel cel catolic, martirizat pe vremea lui Diocleţian. Īn primul caz, poeta l-a ales din raţiuni cunoscute doar de ea pe Manuel dintre cei trei, desigur un pretext liric pornind de la numele ce īnseamn㠄cu noi este Dumnezeu”. Cu gingăşie lirică şi reală fervoare mistică, autoarea, acum la al cincilea volum de versuri, adresează aceste scrisori ca pe nişte scurţi psalmi, uneori reduşi la un catren, personajul liric Manuel urmīnd să intermedieze ajungerea lor la Dumnezeu: „Porţi de aer īn cer/ pentru suflet mereu/ să deschidă mai sper/ Bunul meu Dumnezeu” (Scrisoarea LXXXV). Concen­tratele epistole sīnt uneori atinse de inspiraţie, elegant eterice, alteori rămīn īntr-o simplitate care frizează banalitatea („Lumina stelei căzătoare/ clipeşte-n ceruri tremurīnd/ apoi visează cum īn mare/ mulţimi de stele se aprind” – aici rima cu gerunziul accentuează disconfortul lectorului). O prefaţă entuziastă a lui Radu Cārneci completează un volum cu destule momente izbutite.


Nicolae Popescu-Galicea,
Permanentul crez,
Editura Ex-Ponto, poezie


Editura Ex-Ponto, altminteri serioasă, şi-a luat precauţiunea de a scrie pe dosul paginii de gardă: „Carte publicată pe cheltuiala au­torului”. Totuşi putea să renunţe la minimul profit adus de această broşură de 48 de pagini şi să nu īşi pună sigla pe asemenea făcătură. Autorul a insistat foarte mult să scriu ceva despre volumul lui cu hotărīrea cu care un co­pil trage de coadă un cīine pīnă cīnd obţine rezultatul de a fi muşcat. Nu pot să spun decīt că volumul este o adunătură regretabilă de texte fără niciun har, datate, cu ridicolă pe­danterie, īntre 1978 şi 1990. Dacă, din crea­ţia celor 12 ani, poetul nu a putut selecta īn 22 de ani decīt aceste rateuri, mă īntreb cum vor fi arătat celelalte. La 21 aprilie 1978, poetul se blesteamă pe sine astfel: „Crucea de granit s-o porţi pe umăr,/ Pānă-n cel mai īnalt dintre piscurile lumii,/ Adoratul ielelor să fii şi,/ După cāntecul şi dansul lor ameţitor/ Să nu te mai primească niciun drum” (Blestemul celui amīnat). Blestemul s-a legat zdravăn, īn mod evident, a ţinut cel puţin 10 ani. Pen­tru că, la 3 aprilie 1988, poetul comitea următoarea aberaţie: „Răsfăţat de glorie/ Īncepe mai-marele/ Să-şi treacă hotarele/ Pe o stea provizorie.// Īţi repugnă a lui faptă? Steaua ta īl mai aşteaptă”. Mie īmi repugnă net faptele autorului care nu va fi niciodată răsfăţat de glorie şi nu va mai fi primit de niciun drum. Steaua i-o fi provizorie, dar uitarea īi va fi definitivă. Īi recomand să-şi ia pe umăr crucea de granit şi s-o transporte spre alte domenii.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul