Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

GERARDO PIŃA-ROSALES

        Gerardo Pińa-Rosales

Personalitate dinamică a vieţii culturale hispanice din Statele Unite,
Gerardo Pińa-Rosales, preşedinte al Academiei Nord Americane de Limbă Spaniolă (din 2008), desfăşoară o intensă şi variată activitate de prozator, eseist, critic literar, profesor, editor, filolog, cercetător. S-a născut în 1948, în extremul sud al Spaniei, lângă Cádiz. A studiat la Universitatea din Granada şi la cea din Salamanca şi a obţinut titlul de doctor la Universitatea din New York, unde s-a stabilit din 1973, cu o teză despre literatura scriitorilor spanioli în exilul din 1939. Este membru corespondent al Academiei de Litere din Granada şi al Academiei Regale Spaniole. Din volumele publicate, menţionăm romanul Desde esta cámara oscura (Din această cameră întunecoasă, distins cu Premio del Casino de Lorca), Gabriela Mistral y los Estados Unidos (Gabriela Mistral şi Statele Unite), Espańa en las Américas (Spania în Americi), De La Celestina a Paraphernalia: Estudios sobre el teatro espańol (De la Celestina la Paraphernalia: Studii despre teatrul spaniol),  Hablando bien se entiende la gente (Vorbind lumea se înţelege bine) etc. Textul care urmează figurează în ediţia comemorativă a celebrului roman Un veac de singurătate de Gabriel García Márquez.


 


prezentare şi traducere  Tudora Şandru Mehedinţi


 


Franz Kafka văzând cum plouă în Macondo


Când Melchiade a citit într-un ziar de la Praga necrologul pe care Milena Jesenská l-a scris la moartea lui Franz Kafka, şi-a dat seama că sosise momentul: în sfârşit putea să dezvăluie secretul ce avea să deschidă porţile imaginaţiei Cronicarului din Macondo. Între altele, se spunea acolo: „Kafka a fost un pustnic, un bărbat lucid înspăimântat de viaţă. Pentru el, lumea era plină de demoni invizibili care atacă şi distrug omul lipsit de apărare. Toate operele sale descriu teroarea neînţelegerii misterioase şi vinovăţia fără vină a omului”.


Demoni? Sigur, de bună seamă, cum să nu ştie el, Ma­gul Melchiade, un ţigan voinic, cu barba încâlcită şi mâini ca nişte păsări, căruia i se atribuiau puteri diavoleşti. Dar el era un demon care nu distrugea pe nimeni (fiecare se distruge pe sine); dimpotrivă, el se străduise întotdeauna să-i ajute pe cei slabi, pe cei năpăstuiţi, printre care sunt o mulţime de artişti, aceste biete fiinţe pe care Domnul le-a părăsit, precum Doctorul Kafka, precum Cronicarul din Macondo.


Într-adevăr, pe 3 iunie 1924, Franz Kafka murise de tuberculoză în sanatoriul de la Kierlonk, aproape de Viena, însoţit doar de ultima lui dragoste, Dora Dyamant, şi de doctorul Klopstock, medicul care îl trata. Nu împlinise încă 41 de ani. Trupul neînsufleţit fusese dus la Praga şi înmormântat o săptămâna mai târziu în Noul Cimitir Evreiesc de aici, Zizkov.


Ziua înmormântării fusese la început însorită, dar după-amiaza se dezlănţuise o ploaie torenţială. Încet, alaiul funebru se apropia de cimitir. Când au coborât sicriul, Dora Dyamant scoase un strigăt sfâşietor care se pierdu înghiţit de litania în ebraică a unui rabin care vorbea de Dumnezeu, de speranţă şi de mântuire. Prietenii lui Kafka aruncară pumni de ţărână, o ţărână de culoare închisă, tare ca piatra, peste sicriu. Nu departe de locul acela, rabinul Loew se înfioră în mormântul lui, ca şi cei treizeci şi trei de discipoli favoriţi ai săi care zăceau în preajmă. Se povesteşte că rabinul a trăit până la o sută patru ani şi ar mai fi vieţuit încă o sută dacă îngerul morţii, ca să-l poată răpi din lumea asta, nu s-ar fi ascuns în parfumul unui trandafir. Însă puterile lui erau mai departe intacte şi după moarte, căci după şaizeci de ani, când urma să fie îngropat lângă el un nepot de al său, şi oamenii văzură că nu era spaţiu, rabinul, cu toată suita lui, s-a mutat fără supărare cu câţiva metri mai încolo, ca să-i facă loc.


Alaiul părăsi în linişte cimitirul. Era patru după-amiaza. Limbile orologiului de la Palatul Kinsky se opriseră.


Potrivindu-şi jobenul ca pana corbului şi vesta fantezie, Melchiade scrută orizontul înnorat. În depărtare se zărea Praga: casele din piatră albă, cu acoperişuri arămii, ferestrele oarbe şi întunecate ale vechilor palate, labirinticul cartier evreiesc, unde strămoşii lui Kafka trăiseră încremeniţi veacuri de-a rândul, după cum atestă documentele lui Ibrahim ibn Jakub en el Codex Cordoba. Din neguţătorii aceia evrei care s-au aşezat mai jos de Castelul din Praga, pe colina Hradčany (Hradschin), şi care apoi s-au strămutat în partea de sud a Oraşului Vechi, spre Viesehrad, te tragi tu, Franz Kafka.


Îţi cunosc bine istoria. Iartă-mă că ţi-o aduc aminte acum, când tu, care te consideri mort, nu doreşti decât să uiţi, să-ţi uiţi strămoşii, pe acel Jacob Kafka, măcelarul voinic care putea ridica un sac de făină cu dinţii; să le uiţi pe Elli şi Valli, surorile tale (care aveau să moară câţiva ani mai târziu în lagărele de concentrare naziste), dar nu şi pe sora ta Ottla, singura din familie care te înţelegea; s-o uiţi pe Julie, mama ta, care n-a avut niciodată curajul să ţină piept atacurilor violente ale lui Hermann, tatăl tău, băcanul acela cu aer patriarhal, grosolan şi cu spirit practic, cu o fire dominantă, care nu urmărea decât reuşita materială şi urcarea pe scara socială şi care te dispreţuia; să uiţi pe cele care ţi-au fost iubite (pe care nu le-ai iubit niciodată, pentru că tu nu puteai iubi decât literatura, această otravă dulce şi ameţitoare ce-ţi curgea prin vene); să le uiţi pe Felice Bauer – atât de prefăcută, de searbădă, de convenţională, pe Milena Jesenská – atât de dezinvoltă, de modernă, de liberă, pe Dora Dyamant – atât de simplă, de nobilă, de afectuoasă; să-i uiţi pe puţinii tăi prieteni, Oskar Pollak, Franz Werfel, Felix Weltsch şi mai ales Max Brod care, află acum (deşi ai ştiut dintotdeauna), nu ţi-a distrus manuscrisele; şi pe şefii tăi de la Compania de Asigurări, care te apreciau, dar care nu-şi puteau imagina nici pe departe că pentru tine era un supliciu să-ţi vezi zi de zi, după nopţi întregi de insomnie şi coşmaruri, de munca aceea de rutină ce te paraliza; să-ţi uiţi personajele, fiinţele acelea creaturi ale diavolului, să uiţi de prăbuşiri, lovituri, persecuţie şi singurătate, pierdut într-o lume întunecată, deconcertantă şi necunoscută: să-l uiţi pe Karl Rossmann, acel biet băiat german care-şi croieşte drum într-un continent de nepătruns şi care în cele din urmă e admis la Marele Teatru Natural din Oklahoma; pe Josef K., strivit încetul cu încetul de un proces fără sens, fără să ştie de ce delict este acuzat şi nici cine sunt membrii tribunalului care trebuie să-l judece; pe K., acel agrimensor postat zile în şir în faţa porţilor unui castel în care nu izbuteşte să pătrundă niciodată şi care moare fără a fi recunoscut de autorităţile de la cârmuire; să uiţi locurile pe unde te-ai perindat, lucid sau în transă: colonia penitenciară, unde orice abatere, chiar şi cea mai mică infracţiune, se pedepseşte cu tortura cu un instrument menit să graveze pe pielea condamnatului, a victimei, porunca încălcată; Marele Zid Chinezesc, un nou Babel în regiunile pierdute la distanţe incomensurabile, unde infinitul se multiplică. Dar să lăsăm poveştile astea vechi, mai bine vino cu mine, Franz, fiindcă avem o misiune delicată şi importantă de îndeplinit, şi am aşteptat deja prea mult timp.


Se înnoptase. Melchiade străbătu cu paşi mari grădinile pline de rod de la periferie şi intră în oraş. În urma lui venea Franz Kafka, mai scheletic ca oricând, cu urechile lui de lup, privirea de somnambul, zâmbetul sardonic, tăcut, straniu şi sibilinic. Străzile astea triste din Praga, dragul meu Franz, statuile astea baroce, catedralele, bibliotecile, ciudatul miros dulceag al ghetoului îmi amintesc veşnic de fondul suferinţelor tale. Ai fost fiul lor, prizonierul lor, poetul lor; aici ai scris, ai meditat, te-ai rugat, căutându-l pe Dumnezeu şi temându-te de el; aici ai fost nevoit să înduri chinurile lucidităţii tale. N-a existat scăpare, nu se putea să existe scăpare. Condiţia ta de poet te-a condamnat la singurătate, la singurătatea în familia ta, la singurătatea în comunitatea evreiască, la singurătatea unui exil moral şi religios. Cu toate că în opera ta nu te-ai referit niciodată explicit la Praga, voi doi faceţi o pereche de nedespărţit. Praga a lucrat în făptura ta cu toată puterea ei metaforică; te-a închis într-un spaţiu existenţial, te-a constrâns la o strangulare spaţială şi ţi-a dozat cu perversitate secretele sale.


Văd că recunoşti drumul. Îndată ce trecem peste Vâltava pe Podul Carol (de câte ori nu te-ai gândit să te arunci în apă!) şi ocolim sinagoga, ajungem pe Străduţa Alchimiştilor. Da, prietene, aici ai stat tu o vreme, graţie generozităţii surorii tale Ottla. Aici, în cea mai deplină singurătate, ai petrecut nopţi în şir înjghebând în germana ta ca oţelul lucitor povestirile despre îndrăgostiţi, nebunie şi moarte. În puterea nopţii, orice zgomot, cât de uşor – sărutarea îndrăgostiţilor, murmurul versurilor poeţilor –, te făcea să tresari şi să te opreşti din scris. Ieşeai pe balcon şi contemplai umbrele la pândă ale statuilor sfinţilor şi piruetele sinistre ale liliecilor. Ştiai oare că, cu veacuri în urmă, pe timpul lui Kepler, chiar în locul acesta se aflau laboratoarele unde alchimiştii căutau (căutam) piatra filozofală? Ştiai că, chiar aici, Johannes Faust a făcut pactul cu diavolul? Da, chiar în cămăruţa asta care acum e sălaşul meu şi care, peste noapte, va fi din nou al tău.


Dar nu-ţi fie teamă de nimic, prietene Franz, n-am venit să-ţi fac nici un rău. Am doar nevoie de tine pentru o noapte şi apoi o să te las în pace. Vei fi ghicit deja cine sunt. Da, eu în persoană: Melchiade. N-am tată, nici mamă şi nici genealogie, iar zilele mele nu cunosc nici început, nici sfârşit. Înţelepciunea mea e fără limite, prezenţa mea e veşnică, puterile mele sunt supranaturale. Cunosc miturile şi pot intra în legătură cu lumea spiritelor. Pot fi văzut în două locuri în acelaşi timp. Par a fi fiul Domnului, însă sunt condamnat să fiu doar un mag, un ghicitor. Numai cei aleşi sunt chemaţi să-mi înţeleagă învăţăturile, scrierile, deşi pentru asta, ca nişte haruspicii fideli ai scriiturii, trebuie să-şi petreacă ani de zile studiind sanscrita, dialectul hakeutua sau idişul. Ca şi tine, Doctore Kafka, sau ca Cro­nicarul din Macondo. Am cheile lui Nostradamus, aşa încât pot prevesti viitorul. Iar prezicerile mi le scriu în catrene, în franceză, cu frânturi de italiană, greacă şi latină, pentru ca voci precum cea a lui Torquemada să cârtească. În străfundurile fiinţei mele sălăşluiesc în chip fericit Prometeu, zeul focului, Hermes Trismegistul, cel cu Tăbliţele de smarald, zeul magiei şi al scriiturii, şi Paracelsus, părintele acelui Thesaurus Thesaurorum Alchimistorum. Pentru a căpăta puteri magice a trebuit să învăţ din răsputeri preţ de secole, scrutând dedesubturile Cabalei, fiind la cheremul lui Ibrahim ibn Jakub, şi astfel am ajuns să-mi făuresc un adevărat spirit religios, o dispoziţie intelectuală fără seamăn şi o cunoaştere nemijlocită a cuvântului Domnului. Lumea spiritelor, dragul meu Franz, nu-i închisă cu şapte lacăte. Puterea magiei e întotdeauna o  putere transformatoare. Animalele vorbesc, materia moartă zămisleşte viaţă. Nu-i nevoie să-ţi amintesc, doar ai învăţat foarte cu­rând  toate astea, că lumea e magică şi că trebuie să acceptăm devierile a ceea ce este considerat anormal, să ajungem la ceea ce ar fi cu neputinţă într-o lume empirică: ştii prea bine că un om se poate preface într-un animal, că obiectele neînsufleţite se pot mişca doar privindu-le, că distanţele în spaţiu se pot comprima sau extinde după bunul plac. Fantasticul este cealaltă faţă a magiei. Cu ajutorul ei, am obţinut atotputernicia gândirii, victoria asupra legilor naturii.


Odihneşte-te, Franz, odihneşte-te. Închide ochii şi încearcă să dormi, în timp ce eu recit câteva pasaje-cheie din De generatione rerum naturalium, de Paracelsus, unde se ascunde misterul creării acelui homunculus, a golemului, cu formulele magice ale rabinului Loew. Când te vei trezi din somnul morţii, nu vei mai fi un biet cadavru sortit putreziciunii şi pieirii, ci te vei preface în mesagerul meu, în purtătorul tainei ce va trebui să-i reveleze Cronicarului din Macondo vocea-i adevărată, cu care acesta va putea, cu timpul, să povestească saga neamului Buendía. Iată urma scriiturii numelui Domnului, aşa numitul Shem. O vei purta pe frunte cât va dura călătoria ta, repetând incantaţia ce-l va deştepta pe Marele Singuratic. Eşti numai spirit, adică eşti însăşi viaţa, omniprezent, imortal.


Dormi, Franz, dormi, visează, ia-ţi zborul, treci îm­preună cu mine mările nesfârşite, munţii prăpăstioşi. Ajungem în Zipaquirá, din Columbia, în America de Sud, unde Cronicarul din Macondo, care e încă un băiat cu părul negru cârlionţat, fugăreşte prin Piaţa Comunarzilor fetele care se transformă în fluturi şi, în sălile triste ale Colegiului San Juan Bautista de La Salle, visează să ajungă într-o zi un mare scriitor.


Dincolo de ţinuturile mlăştinoase din nordul Columbiei se află Macondo. Să nu-ţi pese de ploaie, Franz, căci ploaia asta aici eternă, curăţă şi purifică. Iată satul, adormit sub potop, îngropat de o istorie legendară, mitică, unde într-o zi a plouat cu floricele galbene şi au pornit să zboare covoarele fermecate pline de copii negri cu păr blond şi ochi albaştri şi de unde a plecat un tren militar pentru a arunca trei mii de cadavre în mare. Iată casele de lemn cu acoperişuri de zinc, cu zăvoarele trase, şi în ferestrele lor se arată mulatre semeţe cu sâni ca nişte dovleci şi bătrâni cu ochi scrutători. Iată cazărmile din bârne roase de ani şi de termite, din jurul curţilor în care cresc arbori de mango şi papaya, şi iasomii, cireşi şi lămâi. Şi iată castanul de care s-a legat Arcadio Buendía, trăind acolo până la moarte. S-o luăm pe străzile astea pietruite pe unde se perindau fantomele străvechi, ca şi imaginaţia celor mai bătrâni din partea locului. Iată biserica San José, unde părintele José del Carmen Sánchez s-a plâns într-o zi de lipsa de credinţă a localnicilor şi nu s-a lăsat fotografiat pentru că, fiind în post, se temea ca aparatul să nu-i facă rău. Şi iată şi halta, în care odinioară a ajuns un tren plin cu hetaire din Franţa. Ascultă, Franz, glasurile pestriţe, în feluritele limbi ale lumii. Să trecem de saloanele de dans, sălile de biliard şi pieţele pentru lupte de cocoşi. Suntem acum aproape, foarte aproape de vechea casă a colonelului Márquez şi a soţiei lui Tranquilina, şi a nepotului lor, încă un copil, care, prin mijlocirea ta, avea să ajungă într-o bună zi marele Cronicar din Macondo. Copilul doarme şi visează poveştile pe care i le-au depănat bunicii, istorii ale strămoşilor din Riohacha şi Barrancas, de pe vremea Războiului de O Mie de Zile, când bunicul lui a fost colonel, şi istoria Liberatorului, care a murit aici, foarte aproape, la moşia San Pedro Alejandrino, poveşti unde morţii trăiesc mai departe lângă cei vii. Dar mai cu seamă, graţie ţie, Franz Kafka, destinul acestui neam va rămâne înscris în istoria omenirii pentru vecii vecilor. Cei din neamul Buendia vor străbate munţi şi locuri mlăştinoase în căutarea paradisului pierdut şi vor întemeia Macondo. Patriarhul José Arcadio Buendía îşi va pierde minţile de dragul ştiinţei, iar Úrsula, nevastă-sa, va fi cea care va susţine căminul. Oamenii din tribul meu, ţiganii, vor veni în sat aducând tot felul de minunăţii. Iar eu, Melchiade, cu ajutorul tău de nepreţuit, Franz, voi începe să încropesc istoria legendarului Macondo. Cei doi băieţi ai soţilor Buendía, José Arcadio şi Aureliano, vor zămisli copii nelegitimi, pe Arcadio şi Aureliano José, cu aceeaşi femeie, Pilar Ternera. José Arcadio nu va putea rezista vocilor noastre de sirenă şi ni se va alătura nouă, ţiganilor. Pietro Crespi, un flăcău tânăr şi melancolic care cântă la liră, o va curta pe Rebecca, fata adoptată, iar Amaranta, din neamul Buendía, îndrăgostită la nebunie de el, va face spume la gură de ură şi gelozie. Un preot va întemeia o biserică şi Apolinar Moscote se va erija în conducător. Liberali şi conservatori vor duce un război lung şi sângeros, în care Aureliano va ajunge un colonel faimos şi Arcadio un despot de temut. Pietro Crespi, respins de Rebecca, cea care mănâncă pământ, va sfârşi curmându-şi viaţa. Iar José Arcadio, înainte de a fi executat, şi nevasta lui, Santa Sofía de la Piedad, vor zămisli gemeni şi pe frumoasa Remedios, care se va înălţa la ceruri căpătând faima de sfântă. Aureliano al Doilea va bea şi va înfuleca după pofta inimii, va preacurvi ca un desfrânat cu ibovnica lui Petra Cotes şi până la urmă se va însura cu searbăda Fernanda del Carpio, dintr-o familie de vază. Pe Arcadio, fiul lui, îl vor trimite la un semniar la Roma, ca să ajungă într-o zi Papă. De pe urma relaţiilor nepermise cu mecanicul Mauricio Buendía, Renata Remedios va avea un copil din flori, Aureliano; şi Amaranta Úrsula va fi trimisă la Bruxelles să studieze (şi să-şi găsească logodnic). Într-o zi, cei şaptesprezece bastarzi ai colonelului Buendía îşi vor face apariţia în sat, împreună cu mamele lor; unul dintre ei va aduce trenul cu care va veni compania bananieră americană ce va aduce în Macondo exploatarea, corupţia şi moartea. Vor muri toţi cei şaptesprezece bastarzi, precum şi colonelul. Muncitorii de la compania bananieră vor declanşa o grevă generală. José Arcadio al Doilea, lider sindical, va fi unicul supravieţuitor al măcelului săvârşit de forţele de ordine. Atunci va începe să plouă ani în şir, şi Macondo, acest Macondo pe care îl vezi acum, va ajunge la dezastru, la ruină. Vor muri mai apoi Úrsula şi gemenii, iar Fernanda Santa Sofía va dispărea din sat. Aureliano se va preface într-o fiinţă singuratică, într-un prizonier care îşi trece timpul descifrându-mi manuscrisele. José Arcadio se va întoarce la Roma şi va muri de mâna unor delincvenţi. Amaranta Úrsula, mătuşa, şi nepotul ei Aureliano vor întreţine relaţii incestuoase, de pe urma cărora se va naşte monstrul, copilul cu coadă de porc. Amaranta Úrsula va muri, iar Aureliano va desluşi în fine enigma manuscriselor mele, enigma destinului său, sfârşitul neamului Buendía şi nemurirea Marelui Singuratic, Cronicarul din Macondo.


Dar pentru ca toate astea să se petreacă aveau să mai treacă nişte ani, nu prea mulţi. Cronicarul din Macondo, dragul meu Franz, nu este încă Cronicarul din Macondo, fiindcă pentru el nu eşti nimic mai mult decât un nume şi poate o înfiorare. Dar a sosit vremea să te cunoască. Nu, nu-l căuta în satul acesta din Caraibi. Trebuie să ne vedem mai departe de drum, să mergem acum la Nuestra Seńora de la Esperanza y Santa Fe, unde tânărul Cronicar luptă cu singurătatea la care îl condamnă nişte oameni trişti şi prea ocupaţi cu treburile lor personale şi unde, prin inspiraţia ta providenţială, se va consacra cu desăvârşire scrisului, meseria cea mai solitară din lume, cum tu o ştii prea bine. Cronicarul e singuratic cum ai fost şi tu, o fiinţă străină în propria-ţi viaţă, creator de personaje neadaptate. Acum doarme, visează, îţi aude cuvintele: „Când Gregor Samsa s-a trezit în dimineaţa aceea, după vise zbuciumate, şi-a dat seama că se prefăcuse într-o insectă scârboasă”. Te miri, dragul meu Cronicar? Să nu te îndoieşti că miraculosul poate convieţui cu cotidianul şi, printr-un limbaj sugestiv şi precis, poate face să renască neverosimilul şi-l transformă în adevăr şi poezie. A scrie înseamnă a înfiripa un vis, a desluşi un univers conceput prin magia unei fiinţe. Nu ţi-a spus nimeni că se putea scrie în felul acesta, bietul meu Cronicar columbian? Oare nu astfel, pe tonul acesta natural, în genul lui Buster Keaton, bunica îţi povestea is­toriile cele mai de necrezut? Lectura, descoperirea Metamorfozei, te vor câş­tiga pentru totdeauna. Vei citi apoi Un artist al foamei, Vizuina, Investigaţiile unui câine, portrete ale singurătăţii şi izolării, făcute cu ironie, umor, spirit satiric, povestiri despre fiinţe capturate, întemniţate, proscrise. Şi aşa se va naşte prima ta povestire, A treia resemnare, despre un mort care nu murise; şi vor urma altele, cum sunt Cealaltă parte a morţii, Eva sălăşluieşte în pisică, Dialogul oglinzii, Tubal-Caín făureşte o stea, Ochi de câine albastru şi Monologul lui Isabel, văzând cum plouă în Macondo (care, mulţi ani mai târziu, avea să fie punctul de plecare al relatării ce va face din tine şi din istoria ta, în Marea Bibliotecă Universală, un scriitor ca aceia de pe vremea Spaniei musulmane, locuind într-un cartier evreiesc – hasidic, ca să fiu mai exact – din Noul Amsterdam). Şi apoi, tot mai plin de forţă, alimentat cu sângele spiritului meu, vei scrie Vijelia, Funerariile lui Mamá Grande, Prodigioasa seară a lui Baltazar, Colonelului nu are cine să-i scrie, Ceasul rău, pentru a ajunge, în sfârşit, la Un veac de singurătate, în istoria căruia eu voi avea un rol transcendental, de când, din luna martie, cu familia mea de ţigani zdrenţăroşi, o să-mi ridic cortul la marginea satului şi, cu mare tam-tam de tobe şi trâmbiţe, o să dăm de veste în Macondo despre noile invenţii. Mai întâi o să aduc magnetul, cea de a opta minune a înţelepţilor alchimişti din Macedonia, şi mă voi duce din casă în casă trăgând după mine două bare de metal şi toată lumea se va speria văzând cum oalele, cratiţele, vătraiele şi sobiţele cad de pe locurile lor, pentru că se cuvine să ştii că lucrurile au şi ele viaţă, nu trebuie decât să le trezeşti sufletul. Pe José Arcadio Buendía, obsedat să scoată aur din pământ cu invenţia mea, va trebui să-l conving că magnetul nu-i bun de aşa ceva, dar nu-mi va da ascultare şi, până la urmă, tot ce va găsi va fi o armură şi în ea un schelet calcificat, cu un me­dalion cu o buclă de femeie. În alt an, voi duce acolo ochea­nul şi lupa, pe care José Arcadio va vrea să o folosească drept artefact de luptă, dând astfel foc casei. Iar eu, ca să-l despăgubesc, va trebui să-i fac rost de un rezumat al studiilor călugărului Hermann (nu te speria, Franz, nu-i vorba de tatăl tău) ca să poată folosi astrolabul, busola şi sextantul. José Arcadio Buendía îşi va construi un atelier pentru a studia şi a face experienţe acolo. Şi, după ce-şi va bate zdravăn capul, va ajunge la concluzia că pământul e rotund ca o portocală. Toată lumea va crede că-i nebun, dar eu nu, ba chiar, admirându-i inteligenţa, îi voi dărui un laborator de alchimie, cu ţevi, eprubete şi alambicuri pentru a încerca să fabrice, urmând descrierile Mariei Evreica şi formulele magice ale lui Moisés şi Zosimo, piatra filozofală. Vor spune cu toţii că am îmbătrânit şi că beteşugurile cu care m-am procopsit în călătoriile mele prin lume m-au dat gata. Ce naivi, ce puţin îl cunosc pe Melchiade! E însă foarte adevărat că moartea m-a pândit, mă pândeşte şi mă va pândi veşnic, pretutindeni în lume. Oamenii vor crede că am murit, dar cu timpul îmi voi face iar apariţia cu semeţie, fiindcă adevărul e că nu-i uşor să înduri singurătatea morţii. Cei din tribul meu mă vor repudia şi, lipsit de harul supranatural datorită fidelităţii în faţa vieţii, mă voi refugia în Macondo, unde n-o fi murit încă nimeni, şi mă voi consacra artei nobile a dagherotipiei. La început, când José Arcadio Buendía va vedea imaginea familiei lui în păr reflectată pe o placă metalică, se va speria îngrozitor, crezând că oamenii se consumă încetul cu încetul pe măsură ce sunt prinşi acolo, până când va înţelege mecanismul şi va stărui să-l fotografieze el însuşi pe Dumnezeu, spre a-i dovedi, o dată pentru totdeauna, existenţa. Eu, la adăpostul tuturor acestor năzdrăvănii, voi continua să-mi scriu ma-­ nus­crisele, enciclicele intonate, din care numai Aureliano va înţelege câte ceva. Şi într-o zi voi proclama că am murit de fierbinţeală pe vreo dună din Singapore, iar José Arcadio, nespus de speriat, va susţine că sunt nemuritor, şi-mi va lua cadavrul în laborator ca să mă readucă la viaţă, întocmai aşa cum am făcut eu cu tine, dragul meu Franz. Însă nici fumigaţiile cu mercur şi nici formulele cabalistice nu vor putea să mă învie şi până la urmă mă vor îngropa în cimitirul satului. Ca să vezi ce îngrozitor: primul mort din Macondo! Iar eu mă voi plimba de bună seamă mai departe prin casă şi într-o zi, când copilul Aureliano al Doilea o va ruga pe Ursula să-l lase să intre în camera mea, biata bătrână se va speria cumplit văzând că odaia moşului Melchiade e curată şi strălucitoare ca oglinda. Voi fi fericit cu Aureliano al Doilea, chiar dacă nu voi fi de acord în ruptul capului să-i traduc scrierile mele. José Arcadio al Doilea va fi însă mai îndărătnic şi, ani în şir, pe când ploaia va biciui satul, se va încăpăţâna să-mi descifreze manuscrisele, izolat cu străşnicie în încăperea aceea care îi adusese pacea. În sfârşit, José Arcadio al Doilea va izbuti să interpreteze literele criptice din pergamentele mele, însă va muri curând şi Santa Sofía de la Piedad va trebui să-i taie capul înainte de a-l îngropa, pentru orice eventualitate. Cu Aureliano mă voi înţelege foarte bine, fiindcă, discipol înzestrat, va învăţa cu cea mai mare uşurinţă secretele ştiinţei despre demoni şi chiar şi cheile pietrei filozofale şi va descoperi că pergamentele mele sunt scrise în sanscrită, căci, la urma urmelor, ca ţigan ce sunt, originea mea e în India. Dar omul nu trăieşte doar cu pâine, iar Aureliano nu se va consacra să descifreze nişte hârtii din teancurile mele, ci va avea timp şi să se desfete cu Nigromanta, o mulatră care nu se teme de nimic, şi să se îndrăgostească incestuos de Amaranta Úrsula, care va aduce pe lume micul monstru cu coadă de porc, iar când acesta va fi devorat de furnici va trebui să arunc pergamentele pe foc şi totul se va sfârşi, şi totul va începe iarăşi.


După mulţi ani, cu puţin înainte de a-şi da sufletul în sanatoriul de lângă Viena, Franz Kafka avea să-şi aducă aminte de după-amiaza aceea de demult, când Melchiade l-a dus să cunoască Macondo. Atunci a zâmbit şi şi-a dat seama că devenise nemuritor.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul