Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un regal Kavafis

        Simona-Grazia Dima

Ce s-ar putea propune mai potrivit pentru o vacanţă (deopotrivă a spiritului) decât un răgaz contemplativ substanţial, ieşind din contingent pentru a parcurge o fastuoasă ediţie multilingvă (în 12 limbi) Kavafis? E vorba de un volum de excepţie, Alfabetul poetic (selecţie şi studiu introductiv de Liviu Franga, epilog de Jacques Bouchard, ediţie îngrijită de Elena Lazăr şi Liviu Franga, volumul fiind ilustrat cu lucrări ale pictorului Gheorghe I. Anghel, Bucureşti, Ed. Omonia, 2011, Biblioteca de literatură neoelenă). El adună o pleiadă de traducători din toată lumea, pasionaţi de opera marelui Alexandrin: G.H. Blanken (neerlandeză), Rae Dalven, Edmund Keeley şi Philip She­rrard (engleză), Robert Elsie şi Michael Schroeder (germană), Liviu Franga (latină), Joan Ferraté (catalană), Jacques Bouchard (franceză), Paolo Maria Minucci (italiană), Joaquim Manuel Magalhaes şi Nikos Pratsinis (portugheză), Elena Lazăr (română), Miguel Castillo Didier (spaniolă), Roman Doubrovnik, Sonia Ilinskaja, Yunna Moric, Eugenia Smagina, Eugenij Solonovich şi Aleksandr Velichanskij (rusă).


Liviu Franga, autorul selecţiei, îl prezintă pe Konstantinos P. Kavafis, într-un excelent studiu introductiv, ca pe un poet de nedezlipit de arhetipurile culturale ale Greciei, motiv pentru care este atât de iubit şi continuu recitit şi rememorat. Selecţia a urmărit să evidenţieze motivele fundamentale ale liricii kavafice, cum ar fi istoria şi iubirea, în 24 de poeme, câte unul, simbolic, pentru fiecare literă a alfabetului. Ea debutează cu un poem emblematic, Lumânări, prin care, cu maximă simplitate, sunt introduse suferinţa perisabilităţii, teama creatoare şi misterul destinului: „zilele trecute ne rămân în urmă,/ trist şirag de stinse lumânări; (...) Să le văd eu nu vreau; forma lor mă doare,/ mă doare-amintirea primei lor lumini”. Chiar şi zeii aparţin unui mental infinit, beatific, deci nu pot fi definitiv izgoniţi: „Chiar dacă statuile lor le-am distrus,/ chiar dacă din temple i-am alungat,/ ei, zeii, totuşi n-au murit” (Ioniană).


Poetul este conştient de dihotomia irezolvabilă pe pământ: voluptăţii îi urmează nimicirea, austeritatea ia locul senzorialităţii luxuriante: Nero, în Sorocul lui Nero, simte o „plăcută oboseală, după-o călătorie/ bogată-n zile pline de desfătări senzuale”, în vreme ce exterminatorul său, Galba, îşi strânge-n taină armata şi-o instruieşte. Kavafis are o înclinaţie aparte de a surprinde, cu urechea la pândă, insesizabilele mişcări ale destinului, care distrug reputaţii, schimbând cursul istoriei. Dacă oamenii sunt cufundaţi în prezent, iar „viitoru-i cunoscut de zei,/ înţelepţii sunt cei de la răscruce”, racordaţi la ambele tărâmuri temporale: „Urechea lor// aude uneori, în ceasuri de adâncă iscodire,/ un vuiet tainic./ Astfel, ei percep/ cele ce va să fie. Şi ascultă/ cucernici, cu luare-aminte. Dar afară/ mulţimile din stradă surde rămân” („...Iar înţe­lepţii, cele ce se apropie”). E acel vuiet auzit şi de larii lui Nero, „un vuiet ca de moarte urcând scara/ şi paşi de fier pe trepte alergând” (Paşii). Prevederea este, aşadar, inutilă, adeseori alte nenorociri decât cele prevăzute se abat asupra noastră (...Şi, dintr-o dată, sfârşitul).


Amăgiţii şi înţelepţii coexistă însă în plasma aceluiaşi miraj fremătător care este viaţa, iar din această largă cuprindere a suflului poetic se naşte misterul lirismului kavafic, care nu exclude nimic. Iubirea şi destinul sunt ingredientele unei vieţi, care, altminteri, ar fi lipsită de variaţie (Monotonie), „dorinţele ce trec/ fără să fie împlinite” (Dorinţe) au ceva tragic, de aceea, „voci ideale şi-ndrăgite (...) Uneori, în vis ne vorbesc; (...) Şi cu sunetul lor, o clipă/ ne readuc/ ecouri din poezia primă-a vieţii noastre –/ o muzică îndepărtată, stingându-se în noapte” (Voci). Chiar şi barbarii, aşteptaţi în agora ca să salveze oraşul, sunt o proiecţie a redresării necesare: „Fiindcă barbarii vor fi aici/ şi nu le plac discursuri, elocinţă” (Aşteptându-i pe barbari).


„Noaptea aceea de august... de august să fi fost?.../ Abia-mi amintesc ochii: albaştri erau parcă.../ Ah! Da, erau albaştri, albastru de safir” (Departe). Plăcerea e un vin tare, pentru a-l sorbi e nevoie de curaj. „Nu, nu m-am înfrânat. Ci trup şi suflet eu m-am abandonat şi am pornit-o” (Am pornit-o). Fiecare iubire e unică: în Zile din 1903, poetul ne spune că „ochii poetici, palidul chip,/ buzele-acelea, nu le-am mai regăsit”. Păcatul său? „Am admirat atâta frumuseţea/ că plină mi-e acum de ea privirea” (Am admirat atâta), iubirea fiind, deopotrivă, extaz al simţurilor şi creativitate în stare pură: „balsam şi bucurie vieţii mele, mie, care-am urât întotdeauna/ plăcerile iubirilor de rutină” (Voluptăţii). Fru­museţea umană nu este ruptă de cea divină: Remon, rănit „într-o bătaie iscată în tavernă”, are un chip „erotic”, ce, „scăldat de raza lunii”, face gândul să zboare „la Charmide-al lui Platon” (Într-o cetate din Osroene), meritând să fie venerat „cu jertfe şi libaţii” (În faţa statuii lui Endymion). Iubirea este întreţesută cu jocul fantasmatic al memoriei: „Nălucile iubirii tale/ pe jumătate-ascunse-n vers le pune” (Când îţi apar); este şi chin, şi amăgitoare alinare: „la aceeaşi/ fatală voluptate, pierdut, se reîntoarce” (Îşi jură), ritual indispensabil: „Revino şi cuprinde-mă adesea,/ senzaţie iubită” (Revino). Fantasmele memoriei adastă, bine învăluite, în „Încăperi întunecate” unde poetul rătăceşte, „căutând ferestrele”. „Lumina ar însemna poate-un alt supliciu./ Mai ştiu eu ce alte lucruri ar scoate la iveală?” (Ferestrele).


Cartea se încheie, apoteotic, cu poemele dedicate puterii regeneratoare a artei, precum Melancolia...: „Îmbătrânirea trupului şi-a feţei/ e rana unui nemilos cuţit./ Dar nu vreau să mă-mpac cu soarta asta./ Mă-n­drept spre tine, artă a Poeziei,/ tu, care te pricepi la leacuri cât de cât:/ încearcă, prin Cuvânt şi Fantezie, s-adormi durerea”. Dacă poetul se mărturiseşte a fi „adus în Artă” nebuloase „dorinţe şi senzaţii” (Eu am adus în Artă), tot el ştie că „o lumânare e de-ajuns”, într-o odaie nu prea luminată „ca Ele să revină,/ ca să revină ale Iubirii Umbre” (Ca să revină).


Pe bună dreptate apreciază Liviu Franga că, la Kavafis, istoria Greciei, asociată difuz cu iubirea, e un topos complex, incluzând în sine lumea, retrăind întreg universul, spre a genera un veşnic autotext (Castillo Didier), o perpetuă work in progress, în termenii unui alt grec obsedat de grecitate, Yorgos Seferis, încă un ilustru comentator al Alexandrinului – cel autentic globalizant avant la lettre.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul