Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Maladii în Educaţie

        Adrian Costache

Într-o pagină de literatură absurdă, administrarea eficientă a parcurilor unui oraş se putea face doar dacă toate parcurile erau grupate într-un singur Parc. Imaginea poate fi considerată în planul vieţii sociale o metaforă a centralizării. Ministrul actual al Educaţiei observa recent că în mediul rural calitatea educaţiei a scăzut dramatic, pentru a-şi motiva o posibilă decizie de trecere a clasei a IX-a de la gimnaziu, aşa cum apare, deocamdată teoretic, în actuala Lege, la liceu... Rezolvare în stil absurd a situaţiei. Pe o astfel de logică, ne putem aştepta ca anul viitor şi clasa a VIII-a să fie adusă la liceu şi, până la urmă, în câţiva ani, toţi elevii din mediul rural mutaţi la şcolile din mediul urban. 


Citesc în ultimul timp tot felul de bizarerii în legătură cu Educaţia, căci modestia şi decenţa afirmării unei opinii au dispărut de ceva vreme din spaţiul public către care ne mai uităm (încă?!), cel puţin unii, cu o curiozitate tot mai scăzută. Un profesor din Brăila, foarte sigur de sine, afirmă într-o revistă adresată corpului profesoral despre actuala Lege a Educaţiei că: „Această formulă (lege – n.n.) este cea mai proastă din istoria învă­ţământului nostru, pentru că distruge sistemul creat de Spiru Haret (observaţi cât de departe bate „opinentul”!) şi aduce un triplu dezastru: liceul este slăbit, generala câştigă a cincea roată la căruţă, iar mulţi tineri vor fi descurajaţi să-şi continue studiile”. O fi având dreptate omul, îţi spui iniţial, mai ales că titlul articolului, publicat, cum spuneam, într-o revistă de opinii dedicată şcolii, e provocator: Eşecul reformismului magic. Şi plin de ironii la adresa fostului ministru al Educaţiei. Pe urmă însă scuturi puţin capul şi dai semne de nedumerire: stai puţin, totuşi Legea aceasta abia a început să se aplice... Şi atunci de unde ştie dumnealui că-i cea mai proastă Lege?!... Dar, cum se poate vedea cu ochiul liber de dimineaţă până seara, afirmaţii de genul acesta se fac, se pot face oricând despre orice şi despre oricine, în această ţară „democratică”. Doar argumentele, argumentele sau faptele le cauţi cu lumânarea! Le cauţi şi descoperi stupefiat că totul se bazează doar pe construcţii axiomatice. Că argumentele nu există!...


Realitatea este că în domeniul educaţiei impasul s-a amplificat, mai ales după ultimele rezultate la examenele naţionale. Lucru e vizibl atunci când, într-o încercare disperată de a se explica actuala stare a şcolii, se dă vina pe o Lege care nu s-a aplicat şi ale cărei efecte nu au putut fi verificate. În schimb, au fost verificate „modele curriculare” din ultimii zece ani, adică structura preuniversitarului (şcoala de 10 ani!) fixată în 2001, de actualul ministru al Educaţiei, cu tot ce a însemnat raportul opţionalitate-discipline obligatorii, programe, evaluări naţionale. Iar faptele vorbesc despre un eşec cu tendinţă de generalizare. Şi atunci de ce oamenii tot întorc cu obstinaţie privirile spre ceea ce, evident, nu a mers?!...


Tot realitatea ne spune că 25.000 de absolvenţi de gimnaziu nu s-au prezentat anul acesta la Testarea Naţională, adică aproape 25% din totalul absolvenţilor. Alte câteva zeci de mii, circa 35%, nu au obţinut note de trecere la această Testare. Şi totuşi ei sunt „promovaţi” într-o formă de şcolarizare pentru a termina cele 10 clase obligatorii. Absurdul e deplin!...
Daţi-mi un punct de sprijin şi voi mişca tot Pământul!... acesta este acum strigătul disperat al şcolii. Daţi-mi o structură viabilă şi programe pe măsură şi învăţământul obligatoriu va putea să-şi recâştige menirea. Dar daţi-mi!... Căci vocaţia „magică” a demolării sistematice s-a accentuat. Nimic făcut/pro­pus de altcineva nu e bun!... Doar ceea ce fac eu, după ce demolez ceea ce a încercat, une­ori cu bună credinţă, celălalt, e bun, merită a fi luat în seamă!...


Semnele unor maladii sociale se multiplică îngrijorător în lumea noastră. O neputinţă de a dialoga şi o acutizare fără precedent a lipsei de discernământ, a bunului-simţ intelectual au împins şi educaţia într-un impas ce pare acum deplin. Miniştri confuzi, încremeniţi în proiecte de acum patruzeci de ani (ca structură, învăţământul românesc arată exact ca în anii şaptezeci, dar aplicată mult mai prost!) vin cu regularitate în strada Berthelot, ca într-un scenariu de cea mai proastă calitate, şi-şi împlinesc menirea „creatoare”, mânaţi de lipsă de viziune, ignoranţă de-a dreptul sau obtuzitate. Între timp, şcoala se destructurează: violenţă, compromiterea etosului educaţional, dar mai ales dispariţia trep­tată a apetitului pentru studiu pentru un număr impresionant de tineri, număr care creşte alarmant cu fiecare serie, victime ale unei societăţi confuze... Rezultatele de la Bacalaureatul Naţional nu spun nimic altceva decât că nu se mai învaţă. Că nu se mai învaţă cam de multă vreme şi că, din raţiuni ale absurdului politic şi ale unei democraţii penibile, această realitate a fost ascunsă cu bună ştiinţă un deceniu, într-un soi de complicitate naţională, ai cărei actori sunt mulţi: politicieni, profesori, elevi, părinţi de-a valma. A te minţi cu bună ştiinţă este, de altfel, o formă agravantă a unei patologii sinucigaşe. De ani buni zeci de licee sunt ţinute doar cu scopuri sociale şi electorale şi în virtutea unei inerţii comunistoide degradate. Iar acolo, vreme de patru ani, se desăvârşeşte o umanitate aberantă, al cărei model cultural sau educaţional este „analfabetismul”.


În laboratoarele descalificate din strada Berthelot se pregătesc în aceste săptămâni „soluţiile”. Doar un miracol ar mai putea reda şcolii ceva din propria demnitate instituţională. Doar o schimbare categorică de strategii şi descoperirea unui adevăr vechi de când lumea ar mai putea pune lucrurile în ceva ordine: rostul şi rolul unui minister public al Educaţiei nu este altul decât acela de a găsi cea mai bună formulă pentru un învăţământ naţional obligatoriu de calitate. Pe aici trec toţi cetăţenii de mâine ai unei naţiuni. Adevărul este atât de simplu şi atât de evident, încât, paradoxal, există riscul ca acesta să nu fie văzut. Şi atunci vom rămâne mai departe în zodia unei mediocrităţi în care am ajuns fără să ne dăm seama la început, cultivând-o în numele „toleranţei” o vreme, îngrijorându-ne cu adevărat azi de această realitate, dar nemaiştiind cum am pu­tea recupera valori intelectuale, valori umane, verificate cultural şi istoric, rigori al efortului onest şi cu răspuns social... Dincolo de acest tablou, se ridică precum norii unei furtuni devastatoare „cultura analfabeţilor”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul