Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Apusurile nu aduc nimic bun”

        Matei Hutopila

Matei Hutopila a debutat la Editura Max Blecher cu volumul de poezie Copci, colecţia „Opera Prima”, în urma câştigării concursului de manuscrise organizat de Casa de editură Max Blecher şi Editura Herg Benet. „La concursul de manuscrise, l-am remarcat imediat: avea naturaleţe şi directeţe, ştia să-şi spună poveştile (ei bine, şi în poezie se spun poveşti) şi o făcea cu plăcere, livra umorul în doze bine cântărite şi acompania cu el până şi «scenele» funerare. Iar acum aflu că are şi un nume: Hutopila. Să tot scrii cărţi bune cu un nume ca ăsta!”, a scris Ioan Es. Pop.


Andra Rotaru a dialogat cu Matei Hutopila despre acest volum, iar interviul este preluat de pe AgenţiadeCarte.ro


 



Între „dincoace” şi „dincolo”, între „încolo” şi „aici”, îmblânzirea sau domesticirea dihotomiilor citadine se face de la sine, fără agresivitate.


Oricum, mai uşor decât a celor rurale. Oraşul este un agregator şi un inhibitor fără de care viaţa omului între oameni ar fi mult mai grea, ar fi ca la ţară şi ca în orice comunitate mică, unde lucrurile stau doar să erupă. În pustie, departe de văzul celorlalţi, nu e de stat mai mult decât pentru o recreere scurtă şi înviorătoare; când nu suntem condiţionaţi de poziţia celorlalţi, lucruri nebănuite se pot întâmpla; mai toţi ţin lucrurile astea acolo, dincolo, înăuntru – unii le pun şi pe hârtie, pe pânză, în scenă. Le domesticim şi învăţăm din ele şi împărtăşim; e bine să împărtăşim lucru­rile astea, e foarte fain când descoperi într-un spectacol, în nişte pagini, pe un ecran, că nu eşti singur întru îmblânzire şi reflecţie.


Experienţele rurale şi obiceiurile de demult îşi lasă amprenta asupra personajului din Copci. Ce influenţă au biserica, părintele, patrahirul asupra sa?


Nu au decât în măsura în care orice experienţă îţi lasă ceva, te pregăteşte. Satul este un loc foarte religios la suprafaţă, foarte violent şi abrupt. O parte a volumului vine din întâmplări rurale, pentru că am petrecut şi petrec încă destul timp în atmosfera aia, însă nu elogiez spaţiul ăla – dacă satul apare cumva idilic pe ici, pe colo e pentru că se suprapune cu secvenţe din copilărie-adolescenţă, vârsta, etapa având un merit în asta, şi nu topos-ul.


„Când totul era bine şi mâinile doar ele ne făureau un viitor/ când graniţele erau absolute...” nu readuc în amintire vreun sistem politic, ci nostalgia unor ţinuturi, cele ale ce-a-pe-ului, afectul fiind mai puternic decât politicul...


Desigur, deşi am avut în minte perioada comunistă şi am pus poemul ăsta exact în mediul ăla, aşa cum l-am cunoscut din poveştile bunicilor mai ales. Nu este nimic ironic ori cel puţin nu asta voiam pentru ce-a-pe, ci am pus iubirea în mediul ăla aşa cum e, fără lucruri exterioare decât ca un fundal depărtat şi făr de putere; fără lamentaţii socio-politice.


Ritualurile sumbre se desacralizează, iar amintirile „rele” capătă serenitate. Există coordonate fixe sau flexibilitatea este un plus câştigat?


Există un fir cronologic, există o mare diversitate de întâmplări – nuntă, înmormân­tare, lectură publică, beţii, trezii, drumuri în natură, plimbări în oraş cu reflexia în geamurile perfecte ale clădirilor de sticlă şi oţel, concerte; cu toate astea, nu este nimic exterior care să dea nota vreodată, totul porneşte dinăuntru şi ai, astfel, un priveghi într-o notă mai mult hazlie, dar şi situaţii în care totul e strălucitor şi perfect în afară, însă totul se năruie pe dinăuntru.


Între Iaşiul personajului şi Moscova lui Makanin ce se petrece, ce le aduce împreună?


Nu Iaşiul şi nici Moscova, ci similaritatea experienţelor a două personaje sau, poate, mai bine zis, a sentimentului general, a atmosferei, trăirilor – la scara impusă de diferenţa între gigantul sovietic şi urbea moldavă.


Ce se întâmplă când „muşti din pământ după ploaie”?


Depinde ce momente readuce aroma respectivă; poate fi copleşitor, poate fi mai bine fără. Oricum, apusurile nu aduc nimic bun.


Între primele două cicluri ale volumului se cască prăpăstii de percepţie a unei lumi care se deformează o dată ce personajul intră-n acţiune, lecuit de nostalgii şi romantism.


E un ciclu al deposedărilor şi al neposedărilor mai ales. Este despre o perioadă de căutari jalnice pe alocuri, o perioadă în care credea că are nevoie de ceva şi se lega de acel ceva şi apoi de altul, de altul, dintr-o fugă disperată de însingurare. E şi ciclul în care sentimentele ating punctul maxim în volum, personajul ajunge la marginea unei prăpăstii.


„Am ajuns exact acolo unde voiam”, sunt cuvintele personajului, la finalul volumului. Ce găseşte acolo?


Dezamăgire şi tristeţea cumpătată şi lucidă, nedisperată, ce sper că însoţeşte volumul în cea mai mare parte. Singura teamă rămâne cea faţă de reacţia celorlalţi, de ostracizare şi de procesele aduse de restul – de demonii lui nu-şi face griji. Oricum, finalul povestirii e un loc de unde se poate începe, mai mult decât se poate continua.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul