Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fracturi biografice

        Radu Aldulescu

M-am născut şi am crescut īntr-o casă cu multe cărţi. Părinţii mei erau ziarişti cu veleităţi literare. Amintirile primei copilării le asociez cu mirosul de hārtie din redacţiile unde lucrau şi colile de hārtie pe care scriau cu stiloul, la birou şi acasă. Īmi amintesc de una din primele fotografii, făcută la şase ani: īn pantaloni scurţi, stānd picior peste picior pe un scaun, cu o carte īn poală, căreia i se vede īnscrisul de pe copertă: Povestiri alese – Lev Tolstoi. Erau, cred, un fel de poeme epice, unele din ele destinate să intre īn alcătuirea unui abecedar. Īmi amintesc chiar un vers pe care mai īncoace l-am văzut emblematic şi premonitoriu īn ce mă priveşte: „Plecat-a prostovanul Rusia să colinde să vadă ce-i pe lume şi să se minuneze...”. Mă văd adesea aidoma prostovanului umblānd prin lume spre a mă minuna tāmp, eventual scriind. Scrisul īnsemna pentru mine, printre altele, şi un procedeu de luare īn posesie a minunăţiilor lumii. Obişnuinţa şi morbul acestei īndeletniciri s-ar putea să mi se tragă din mediul familiei. Meseria şi preocupările cotidiene ale părinţilor mei au produs totuşi īn mine un recul destul de puternic. Multă vreme am ţinut cu dinţii de promisiunea faţă de mine īnsumi făcută īn prima adolescenţă că mă voi ţine departe de profesia părinţilor mei. Aveam īn vedere presa īn care au lucrat ei de la īnceputul anilor cincizeci pānă spre sfārşitul anilor optzeci, extrem de difuz, desigur, fiindcă nu ştiam c-ar mai exista şi altfel de presă, deşi mai apoi am descoperit presa culturală, care mi s-a părut că ar īnsemna altceva. Mai mult sau mai puţin conştient, cred că aveam īn vedere şi literatura, aflată sub controlul cenzurii ideologice. Cum-necum, multă vreme m-am ferit de domeniul gazetăresc-literar, cu oarece emfază asumată, ca şi cum m-ar fi aşteptat cineva īn respectivul domeniu cu braţele deschise. Au existat totuşi nişte precedente, care n-ar fi putut să nu īnsemne nimic la o adică: nişte texte publicate īn cāteva reviste şi suplimente literare, după care m-am īnstrăinat de dorinţa de a scrie şi publica vreme de doisprezece ani. Oricum, īntre 18 şi 35 de ani mi-am cāştigat viaţa din īndeletniciri care nu numai că n-aveau nici o legătură cu scrisul literar sau gazetăresc, dar nu presupuneau īn niciun fel ţinerea īn mānă a unui pix sau creion. Mi s-a īntipărit pregnant īn memorie momentul cānd m-am apucat să scriu īntr-un caiet o povestire şi, după cāteva fraze, mi-au anchilozat pur şi simplu degetele pe creion. Dintotdeauna am avut de altfel probleme cu scrisul de mānă, caligrafia, ortografia şi alte accesorii de genul ăsta. După treizeci de ani totuşi m-a ajuns din urmă, ca să zic aşa, blestemul părintesc: m-am apucat să scriu un roman, fără nici o speranţă că l-aş putea publica vreodată īn condiţiile impuse de cenzură. Dată fiind inapetenţa mea de a ţine un condei īn mānă, dar mai ales pentru că īn redacţiile revistelor literare unde īncercam să public nu se primeau decāt manuscrise dactilografiate, tata mi-a cumpărat o maşină de scris īnregistrată pe numele lui, īn baza legitimaţiei lui de ziarist, cu care se ducea īn fiecare an la Miliţie pentru verificarea caracterelor, cu mama după el, fiindcă ea ştia să bată la maşină. Deci tot prin părinţi, īntre 30 şi 34 de ani, īntre 1984 şi 1988 am scris romanul Sonata pentru acordeon, care a stat īn Editura Albatros un an īn vremea lui Ceauşescu şi īncă trei ani după revoluţie, sub regimul Iliescu. După vārsta de patruzeci de ani, graţie rupturii socio-politico-culturale imprimate de evenimentele din decembrie ’89, am putut să public primul meu roman şi să mă numesc scriitor, īntr-o vreme cānd statutul scriitorului autohton, liber de-acum să scrie orice, a īnceput să scadă vertiginos de la an la an, dimpreună cu tirajele căr­ţilor. Niciun scriitor din cei afirmaţi după revoluţie nu vor mai avea imaginea şi statutul unor Marin Preda, Nichita Stănescu, Eugen Barbu şi alţii asemenea lor. Īnclin totodată să le dau dreptate celor care spun că-n pofida căderii cenzurii ideologice (īnlocuită cu cenzura economică) scriitorii de acum nu se ridică la valoarea celor din comunism. N-aş merge pānă la a spune că-mi pare rău că am ales să fiu scriitor, dar nu mă pot abţine să nu constat că, după ce mai bine de o jumătate de viaţă m-am ferit să cad īntr-o capcană, am acceptat, īn cele din urmă, să cad de bunăvoie īn ea.


Scriitorii pe care-i citesc din copilărie, adolescenţă şi tinereţe sau i-am descoperit mai īncoace, scriitorii la care revin periodic, sunt, desigur, maeştrii mei. Am deprins probabil de la ei lucruri pe care le ştiam deja: idei, imagini, mituri, structuri narative, genuri de discursuri epice, care plutesc īn aer şi unii ajung să le inspire ca pe nişte viruşi. Inspiraţia imprimă pendularea acelor viruşi īntre conştient şi subconştient, punānd la lucru memoria afectivă şi vocaţia, o stare care implică īn mod misterios iubirea. Īi ţin minte pe părinţii mei citind alternativ două cărţi mari, cartonate – cele două volume ale romanului Război şi pace. Mai ales pe mama mi-o amintesc citind cu voce tare pasajele scrise īn franţuzeşte şi traducāndu-mi-le. Au fost primele mele lecţii de limba franceză. Aveam acasă una din primele ediţii a Moromeţilor. Īmi amintesc imaginea de pe copertă a lui Ilie Moromete: un ţăran la patruzeci şi ceva de ani, cu pălăria neagră cu boruri largi, părānd să emane miros de sudoare amestecată cu praf de pleavă de la treierătoare, cu faţa ridată şi asprită, ţinānd īntre degetele butucănoase ale palmelor umflate de muncă foiţa de ţigară şi tutunul presărat peste ea. De atunci am īnceput să citesc Marin Preda. Tot din biblioteca părinţilor mei am citit romanele şi povestirile lui Rebreanu. Pe la 15-16 ani mi-a picat īn mānă un roman īn două volume a cāte patru-cinci sute de pagini – Ţăranii, al unui scriitor polonez despre care nu ştiam nimic pe atunci: Wladyslaw Reymont. Am citit cu sufletul la gură acel roman, identificānd personajele cu ţăranii pe care-i ştiam din satul natal al tatălui meu, de lāngă Tīrgovişte, unde-mi petreceam vacanţele. Ulterior, am aflat că Reymont este laureat al Premiului Nobel pentru literatură şi că a concurat pentru obţinerea premiului alături de Rebreanu. Am continuat să descopăr marea literatură pe cont propriu, prin scriitorii ruşi, francezi, anglo-saxoni şi sud-americani. Spun pe cont propriu, pentru că n-am avut niciodată vreun īndrumător-maestru care să-mi recomande autori sau să-mi alcătuiască liste cu cărţi de citit. N-am frecventat cenacluri şi n-am lucrat īn redacţii de reviste literare. Am īnceput să cunosc scriitori pe viu şi mai īndeaproape după patruzeci de ani, cānd m-am putut considera scriitor. Cānd se īntāmpla să mă īnfierbānt la discuţie cu vreunul despre un autor şi o carte venerate de amāndoi, de la un punct īncolo mă vedeam nevoit să constat că vorbeam despre autori şi cărţi diferite. Vreau să spun că, mai ales īn cazul unor cititori avizaţi īn materie de literatură, fiecare filtrează una şi aceeaşi carte prin propriul simţ şi văz, mai mult sau mai puţin enorm şi monstruos. Lectura, implicit modul de percepere al unei arte scriitoriceşti anume, este un act eminamente intim. Ca şi scrisul, de altfel. Scrisul şi mai cu seamă scrisul romanului īmbină meşteşugul cu creativitatea, īn timp ce lectura este călăuzită de disponibilităţile interpretative, care, la rāndul lor, presupun creativitate şi rutină ivită din meşteşug. Cochetam la un moment dat cu ideea de a deveni un cititor perfect, dedicāndu-mă īn exclusivitate marii literaturi, nemaiscriind deloc, nici măcar comentarii de cāteva fraze la fiecare carte sau autor citit. Cad uneori īn acest soi de stare-transă, cufundāndu-mă īn lectură pānă dincolo de limita saturaţiei, din care mă trezeşte dorinţa de a aşterne pe hārtie propriile mele istorii.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul