Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De la postromantism la muzica modernă

        Costin Tuchilă

Stagiunea 2011-2012 a Orchestrei Naţionale Radio s-a încheiat cu un concert dirijat de Jin Wang, avându-l ca solist pe pianistul Horia Mihail, care se reîntorsese la Bucureşti în acea săptămână din Turneul naţional „Pianul călător”. La sfârşitul unei stagiuni bogate în evenimente muzicale, a fost un concert de înalt nivel artistic, al cărui program foarte atractiv s-a bucurat de o interpretare pe măsură. Am parcurs, stilistic, drumul de la postromantism la revoluţia de limbaj din muzica modernă prin trei lucrări de compozitori ruşi, fiecare dintre ele numărându-se printre preferinţele publicului sălilor de concert şi fiind, când sunt bine interpretate, succese sigure: Uvertura-fantezie „Romeo şi Julieta” de P.I. Ceaikovski, Rapsodia pentru pian şi orchestră, pe o temă de Paganini, op. 43 de Serghei Rahmaninov şi Suita din baletul „Pasărea de foc” de Igor Stravinski.


Dirijor a cărui notorietate este de mult recunoscută pe plan internaţional, Jin Wang este invitat permanent al Formaţiilor Muzicale Radio, în concerte sau serii de concerte care au întrunit mereu aprecieri superlative. Pentru că în programul la care mă refer a inclus Pasărea de foc, o rememorare devine inevitabilă: cu mulţi ani în urmă, la pupitrul aceleiaşi orchestre, Jin Wang entuziasma dirijând Sacre du printemps de Stravinski. Mărturisesc că nu ascultasem niciodată o interpretare mai bună a partiturii lui Stravinski decât cea datorată tânărului, pe atunci, dirijor şi Orchestrei Naţionale Radio, o interpretare care să o restituie în întreaga ei complexitate. Retrăiam, după aproape un secol de la uriaşul scandal generat de premiera baletului Le Sacre du printemps (29 mai 1913, Théâtre des Champs-Elysées din Paris), şocul pe care această muzică îl produce de câte ori o reasculţi, oricât de mult ai fi asimilat experienţa de limbaj stravinskiană şi oricât de bine ai fi familiarizat cu substratul barbar al ritualului, cu dezlănţuirea de forţe primitive care se revarsă aici. Jin Wang pare a avea o preferinţă specială pentru valorificarea unor asemenea straturi sonore care, chiar dacă astăzi nu mai reprezintă o noutate nici măcar pentru sensibilitatea europeană, îşi păstrează nealterată capacitatea de a surprinde, precum această „barbarie a veacului” care este Sacre du printemps.


Desigur, Pasărea de foc este, ca limbaj, departe de cataclismele sonore din baletul dedicat ritualului primăverii. Într-o măsură, ca acţiune şi structură de ansamblu, ea se menţine pe linia baletelor clasice ruseşti din secolul al XIX-lea, eliminând însă în bună parte convenţionalismul acestora. Vechiul basm rusesc al Păsării de foc, a cărui desfăşurare este urmată fără abatere de compozitor, îi prilejuieşte o muzică în care pitorescul coloristic, atmosfera orientalizantă moştenite de la Rimski-Korsakov se transformă nu neapărat într-un descriptivism vecin cu cel al impresioniştilor, ci într-un discurs muzical ce pare a sugera mai degrabă imense suprafeţe sculpturale. Volumele apar şi dispar, într-o îmbinare de forme care evoluează de la cea mai fină prelucrare, într-un joc de lumini şi umbre, la blocurile masive, brute, unde impresia de forţă sălbatică, de nestăpânit prevalează. S-a spus că în Dansul infernal al lui Kaşcei, punctul nodal pe care se sprijină muzica suitei din baletul care l-a făcut celebru pe Stravinski la Paris, în 1910, stilul personal al compozitorului se manifestă plenar. Dar nu numai aici: ascultată astăzi cu atenţie, se observă că Pasărea de foc se distanţa evident dacă nu de o stilistică moştenită în tratarea unor astfel de subiecte, de contururile ei previzibile în planul discursului simfonic. Dife­renţele nu sunt, de altfel, greu de perceput, mai ales în exploatarea ritmurilor şi timbrurilor orchestrei, aspre, pure, fără acele combinaţii coloristice îndelung studiate şi, până la urmă, artificiale. Din acest punct de vedere, Stravinski nu era departe de experienţa pe care avea să o ducă la limită doi ani mai târziu în Sacre du printemps. Or, tocmai aceste particularităţi de limbaj au fost admirabil valorificate de Jin Wang şi de Orchestra Naţională Radio, printr-o interpretare care a evidenţiat atât liniile de ansamblu ale pieselor din suită, gradaţia lor, relieful unuia sau altuia dintre pasaje, de la tempo la ritm şi coloristica fiecărui timbru instrumental, nu uşor de obţinut având în vedere specificul muzicii lui Stravinski. Jin Wang, muzician de origine chineză, care, după studii la Conservatorul din Beijing şi la Academia de Muzică din Viena, a avut şansa de a studia de-a lungul timpului cu reputaţi maeştri ai baghetei, printre care se numără Leopold Hager, Vaclav Neumann, Peter Eötvös, R. Österreicher, Zubin Mehta şi Leonard Bernstein, este un şef de orchestră cu o tehnică desăvârşită, cu multă proprietate stilistică şi eficient în expresie. Tactarea clară, ireproşabilă, siguranţa, dezinvoltura ritmică asigură ansamblului stăpânirea perfectă a construcţiei şi a detaliilor. Temperament vulcanic, el nu cade însă în capcana exagerărilor sau a supralicitării elementelor de amănunt în dauna viziunii de ansamblu, a „naturaleţii” actului artistic, totul părând că se plămădeşte firesc, fără niciun artificiu sau accent exagerat. Ceea ce în interpretarea unei partituri ca Uvertura-fantezie „Romeo şi Julieta”, una dintre cele mai frumoase piese muzicale inspirate de tragedia shakespeariană, şi în general a muzicii de factură romantică, rămâne esenţial. Jin Wang nu a exagerat nici elementele dramatic-explozive, nici pe cele lirice, sentimentale, care pot aluneca repede în sentimentalism desuet, ale uverturii lui Ceaikovski. Aş remarca în mod special fluenţa întregii construcţii, dar şi nuanţele fine pe care le-a avut,în viziunea lui Jin Wang, celebra temă a iubirii, cântată la început la unison de cornul englez şi viole.


Solist al Formaţiilor Muzicale Radio, Horia Mihail a încheiat în această vară un sezon strălucit. A doua ediţie a Turneului naţional „Pianul călător”, act cultural exemplar, era în plină desfăşurare, dar apreciatul pianist a găsit răgazul de a apărea în concertul de închidere a stagiunii Orchestrei Naţionale Radio, conferind o remarcabilă interpretare Rapsodiei pe o temă de Paganini de Rahmaninov. Pe lângă calitatea sonoră de ansamblu, am apreciat o dată în plus tehnica impecabilă, rafinamentul său pianistic şi mai ales cultura stilistică.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul