Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Bravos Naţiune, halal să-ţi fie!

        Gică Contra

● Odată la patru ani, îmi iese nesperat de bine un duios exerciţiu de prestidigitaţie cronologică: reuşesc să pulverizez în uitare pielea de sagri a maturităţii lâncede, protocolare şi melancolice în care îmi încarcerez, cu prostească dignitate, existenţa, eliberând din străfundul obişnuinţelor mediocre de fiecare zi, amintirea copilului care am fost şi ajutându-mă astfel să mă regăsesc – pasager – în iureşul de lumină înaltă şi fluturi zbanghii care înfloreşte miraculos peste chipul crispat al mapamondului, înveşmântându-l în folia sărbătorească a tinereţii frenetice şi riguroase care înseamnă Jocurile Olimpice de vară. (Cu alea de iarnă mă aflu, ca orice născut în ianuarie, în relaţii politicoase, însă nimic mai mult decât atât: ne respectăm, dar nu ne salutăm...). Poate că tulburarea mi se trage de la lectura fermecată – asemenea tuturor lecturilor acelei vârste inocente şi necenzurate, în care imaginaţia şi realitatea se îmbrăţişau până la confuzie – a cărţii lui Al. Mitru Legendele Olimpului pe care memoria mea afectivă o asociază – n-aş putea spune exact din ce motiv – cu o jerbă estivală de solaritate, tandreţe şi limpiditate celestă care învăluia fantasticele aventuri ale acelor divinităţi cu faţă umană şi apucături, pasiuni şi patimi dintre cele mai terestre. O bizară alchimie sentimentală amestecă timpurile, proiectând în mit gesticulaţia sportivilor din arenele olimpice de astăzi şi transferând performanţele lor în spaţiul poveştilor primordiale ale acelor serene începuturi de lume. Legendele Olimpului şi legendele olimpiadelor se su­prapun, devenind, eminescian, a lumii două feţe…


Cred că iubesc Jocurile Olimpice fiindcă ele îmi întreţin iluzia că, sub masca detestabilă a adultului care am devenit (fără să ştiu când şi cum) supravieţuiesc încă naivitatea, puritatea şi credinţa în ideal proprii întâilor neasemuiţi 10-15 ani de viaţă. Căci, dureros de adevărat proclama odinioară Constantin Brâncuşi: „Când nu mai suntem copii, am murit deja!”


● Ediţia londoneză – a XXX-a la număr în versiunea modernă a olimpismului – ne-a trimis pe un fragil loc 27 în clasamentul pe naţiuni cu un total de nouă medalii: două de aur, cinci de argint şi două de bronz. E mult? E puţin?


E (foarte) mult dacă ne raportăm la condiţiile scandaloase în care se pregătesc sportivii români: infrastructură specifică mai mult decât precară, salarizare mizerabilă a tehnicienilor (soldată cu o veritabilă hemoragie de competenţă, deversată în exterior), arie de selecţie liliputană, o programă şcolară invalidă, din care, practic, educaţia fizică s-a evaporat în abisurile pseudo-învăţământului pe competenţe, dispariţia în ritm vertiginos a bazelor sportive, atât din mediul urban cât şi rural, repetate deturnări de fonduri către obiective fantasmagorice, de un ridicol absolut etc. În atare condiţii, situarea României în prima jumătate a clasamentului pe medalii poate fi considerată o performanţă. Tristă, dar performanţă, totuşi.


E puţin pentru că această ţară binecuvântată cu talente native remarcabile se număra, în urmă cu câteva decenii, printre forţele de prim rang ale sportului mondial, măcar la câteva discipline în care, de-a lungul şi de-a latul timpului, am scris pagini nemuritoare de istorie glorioasă: gimnastică, nataţie, atletism (femei), lupte, tir, scrimă, box, haltere... Toate – sau aproape toate – riscă să se preschimbe, într-un orizont de timp nu foarte îndepărtat, în nostalgii suave şi-n poveşti de adormit Mitzura când era mică, tot mai mică şi mai uşor de adormit cu poveşti. La felul în care decurg lucrurile în sportul românesc, faptul că o Mariana Bitang şi un Octavian Belu există, încă, sunt vii, respiră şi inventează din neantul păgubos ce ne împresoară titluri şi distincţii nemeritate reprezintă o adevărată minune, care ţine – iată – de câteva decenii. Dacă ea se va mai prelungi încă un ciclu, până la Olimpiada de la Rio de Janeiro, are şanse să se transforme în paradoxul nimicului strălucitor, capabil să invalideze verdictul anticului Lucreţiu: ex nihilo, nihil (cf. De rerum natura, cântul I, 149, 205).


● Despre F.C. Barcelona şi amicalul ei cu Dinamo numai de bine. Bine că extratereştrii din Catalunya ne-au făcut onoarea şi-au venit, bine că au aliniat (aproape) toţi titularii valizi şi, în general vorbind, bine că n-a fost mai rău pe tabela de marcaj. Fiindcă, hai să fim serioşi: dacă-şi puneau ei mintea şi talentul cu de-alde Ţucudean, Curtean, Bălgrădean, Muntean(u) şi alţi desculţi din cartierul Obor, ehei... Dacă nu cumva chiar eh-ehei!


Cam acesta a fost tonul umilo-fatalist al covârşitoarei majorităţi a comentariilor de după bucureşteana sâmbătă luminată de crampoanele jucătorilor fostei campioane a Spaniei şi ex-câştigătoarei Champions League, echipa considerată cea mai bună din Europa şi din lume. Pot să-i înţeleg în subiectivismul inerent al declaraţiilor lor pe cumnaţii Gheorghe – Popescu şi Hagi: au îmbrăcat şi ei cândva tricourile blau-grana (recent şi nu foarte inspirat recondiţionate cromatic), chiar dacă nu în perioadele cele mai faste ale istoriei clubului, iar astfel de lucruri creează dependenţă şi nu se uită. Pricep mai greu însă diapazonul înalt al frazelor extaziate cu care alţii, fără obligaţii morale faţă de F.C. Barcelona, au venit pre­gătiţi de-acasă şi le-au debitat papagaliceşte într-un delir incontinent al superlativelor de­şănţate, dar cam fără aco­perire pe ici, pe colo, şi anume, în aproape în­treaga repriză secundă. Pentru că, debarasându-ne de retorica lor subalternă, ce-am putut noi vedea cu ochiul liber de presupoziţii triumfaliste?


Noi am putut vedea 45 de minute de lălăială fotbalistică deghizată într-un tikitaka nesărat şi plictisitor, în care doar Messi a avut o tresărire finalizată cu gol şi o reprezentaţie de gală a ceea ce poate face timorarea fără motiv din nişte jucători mai mult sau mai puţin români aduşi, parcă, în faţa plutonului de execuţie. Abia după pauză, când Dinamo a realizat, în fine, că nu se află acolo pentru a-şi admira partenera de întrecere şi a ieşit la joc, partida s-a animat şi a început să semene a meci de fotbal. Acea jumătate de oră – în  care Barcelona îşi, nu-i aşa, securiza minimul avantaj de pe tabelă – a  meritat toţi banii.


● Prima etapă a campionatului nostru cel de toate zilele ne-a pus în faţa câtorva mici şi zgubilitice recorduri de uz intern. 1. Jumătate dintre formaţiile din Liga I aveau pe banca tehnică antrenori care trecuseră prin curtea lui Dinamo sau foşti jucători ai acestei echipe. Iată-i, în ordine alfabetică: Ioan Andone (CFR Cluj), Ionuţ Badea (F.C. Braşov), Marian Bondrea (C.S. Severin), Dorinel Muntea­nu (Oţelul), Claudiu Niculescu (U. Cluj), Mircea Rednic (Petrolul), Ioan Ovidiu Sabău (Rapid), Bogdan Stelea (Astra), plus, bine­înţeles, Dario Bonetti care, şi el, a mai prins o tură prin Ştefan cel Mare. Să fie, oare, aceasta explicaţia nivelului valoric de râsu’- plânsu’ al fotbalului din prima noastră divizie? 2. Concedierea antrenorului după primele 90 de minute din campionat (Claudiu Niculescu). 3. Apariţia pe firmamentul soccerului românesc a super-antrenorului Ana Murinho Prodan care s-a trezit (?) dându-i lecţii publice de fotbal şi preţioase indicaţii tehnico-tactice aceluiaşi Claudiu Niculescu. Bravos naţiune, halal să-ţi fie!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul