Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un maestru de azi

        Dan Cristea

Petre Stoica începe prin a evoca Banatul natal, farmecul desuet, dar şi plictisul vieţii de provincie în versuri savant stilizate, cu ceva de pictură naivă, care combină totodată amintirea infantilă cu imaginarul omului adult. „Oraşul mic“, străjuit de cocoşul cu trâmbiţa spartă sau de turnul pompierilor, oferă imagini viu colorate şi, mai ales, senzaţia abundenţei, a unei revărsări de preaplin rubensian: „Huruie storuri de case bogate/ şi mâini dolofane aşează-n ferestre/ plăpumi azurii peste care/ cresc norii pernelor albe“. Versurile acestea sunt publicate însă la mai bine de zece ani după tragedia satelor bănăţene, petrecută în timpul deportărilor comuniste din Bărăgan, astfel că n-ar fi exclus ca poetul să încerce aici să-şi ia o mică revanşă în faţa nedreptăţii istorice. Pe de altă parte, poetul nu e niciodată un simplu evocator sau un simplu pastelist. Vocea sa, în această ipostază, e dublată întotdeauna de cea a moralistului, a ironicului şi autoironicului, a ludicului şi fantezistului. Aceste voci se întrepătrund, la fel cum se întrepătrund, în magma poeziei lui Petre Stoica, aparenţa şi profunzimea, sublimul şi banalul, sentimentalismul şi dramaticul, naşterea şi trecerea, viziunile despre viaţă şi moarte. „Tocmai în clipa sublimă a naşterii mele“, spune, de pildă, poetul, pe tonul său inimitabil, „arhanghelul curţilor vestea de pe gard/ trecerea ultimului vas cu zbaturi/ pe Mississippi în jos“. Pentru Petre Stoica, poezia însăşi constituie un exemplu de întrepătrundere („un felinar în ceaţă“), în timp ce poemul e asemuit unei furnici care traversează, nepăsătoare, „tăişul securii“.


     Observam, cu alt prilej, că în perioada deceniilor şase şi şapte, când mulţi autori lirici din peisajul nostru poetic au făcut din limbaj obiectul exclusiv al poeziei, Petre Stoica, dimpotrivă, a făcut din obiecte şi lucruri uitate, din roadele pământului şi din creaturile umile ale universului limbajul predilect al exprimării poetice. Severa selecţie impusă de formatul volumului Ultimul spectacol –101 poeme o demonstrează cu prisosinţă. Pe linia lui Pillat, dar într-o abordare cu mult mai modernă, Petre Stoica s-a impus ca un poet al spaţiului intim, familial (bucătăria, cămara, podul casei, curtea, grădina), al fructelor şi legumelor, al lucrurilor şi obiectelor casei. Poetul nu caută misterul lucrurilor, nici profunzimea lor, ci un mod cât mai direct liric de a le pune pe acestea în contact cu viaţa omului. În versurile poetului, obiectele îşi trăiesc propriile aventuri, îşi trăiesc viaţa şi moartea odată cu noi şi în mijlocul nostru. Definesc condiţia noastră umană. Ele, cu sufletul lor, cu melancoliile, căderile şi decăderile pe care le sugerează ne aduc astfel aminte de trecerea timpului, „care ne absoarbe discret“, de fragilitate şi ameninţări, de celălalt versant al lucrurilor, unde se ascund „teama agonia neantul“.          


În poezia lui Petre Stoica, obiectul este ceea ce este, dar, în acelaşi timp, şi o sursă de limbaj. El se transformă într-o jerbă asociativă, într-o textură de metafore, devine şi altceva, menţinându-se totodată acelaşi. De pildă, vechea maşină de călcat e aidoma unei nave care brăzdează marea albă a rufelor. Căzută în desuetudine, soarta ei e comparabilă cu soarta vaporului Titanic: „Oare când a eşuat această navă spuneţi-mi/ încă i se vede capul de cocoş de la proră/ era o maşină de călcat alimentată cu jar/ trecea imperială pe marea rufelor albă/ pavilionul cu volănaşe adia în briza venind/ din grădină mătasea valsa cu libelula-n verandă/ nimic nu sugera furtunile modei din zare/ când eşuase nava când o aruncase-n ungher/ talazul vieţii tace amiralul beznei păianjenul/ şi maşina de călcat se scufundă încet/ în adâncimi de rugină în memoria timpului/ discret absorbindu-ne“. 


Atent la dramele lucrurilor şi creaturilor umile, în care se oglindesc, de fapt, dramele omului şi condiţiei umane, poet-moralist luând partea „vieţii refuzate“, autorul Ultimului spectacol cântă astfel, inspirat, păpădia, mic „soare terestru“, care îşi revarsă „lumina sfântă şi plină de mierea tandreţii“ în bezna gunoaielor şi a vechiturilor, exemplificând acolo miracolul vieţii şi forţa ei de regenerare. Evocă deopotrivă trecutul („această bestie tandră ce roade cu dinţişori de oţel“), focul şi vântul, „placenta timpului“ care se dilată enorm într-o „primăvară somptuoasă“, înserarea în care se aşteaptă „întâlnirea cu fântâna omului“, dimineaţa grădinilor de iod, „spuma portocalie a amurgului“, „orele festive“ ale casei, „seara cu lumini de mucegai şi cenuşă“, fericirea ce se lasă doar bănuită, melancolia, suferinţa, durerea, „marea cu metafi­zica ei“, armonia cuvântului, carnea lui de „mentă smochină ori smirnă“.


Petre Stoica îşi descrie propriile poeme: „poemele mele au duritatea pământului sărac/ parfumul lor e duhoarea florilor căzute în şanţ/ au strălucirea lămpii afumate/ gâfâie ca o roabă din secolul trecut/ au gustul unturii de peşte/ au gustul fructelor pădureţe/ au gustul vieţii refuzate/ poemele mele copii părăsiţi în ploaie/ poemele mele degete îngheţate/ poemele mele saci de zdrenţe/ poemele mele da poemele mele glorioase“. Îşi compune propriul autoportret, acela al unei fiinţe rebele, trăind în răspăr faţă de norme şi convenţii, dând cu tifla şi iritând pe cei sclerozaţi: „Sunt de statură potrivită port barbă/ şi am o concepţie de viaţă perfect asamblată/ ceea ce înseamnă că îmi plac gogoşarii în oţet/ şi mai cu seamă îmi place să vă pun sub nas/ adevăruri pline de praf de strănutat“.


Limbajul poetului, plastic şi precis, sentimental şi sarcastic, abordează adeseori noi forme de confesie şi expresie subiectivă, forme care ţin mai degrabă de epică şi narativ, cum ar fi „autoportretul’, „interviul“ sau „jurnalul“. Petre Stoica desacrali­zează şi demitizează „poezia pură“, afirmând întotdeuna prezenţa şi nu absenţa omului, îngrijorat de faptul că acesta a „alunecat“ din univers, cuprins fiind de „patima blazării moderne“. Într-o lume în care se văd „resorturile civilizaţiei de nichel“, poetul, la Petre Stoica, e deopotrivă „înghesuit la colţul mesei“, dar şi „lângă roza vânturilor cu lira sub braţ“, fumând nori şi arătând derutant, pentru cei care nu-l iau în serios, „drumuri inverse“.


În anul 1995, Petre Stoica a făcut un gest, în aparenţă, cu totul neobişnuit. S-a exilat în îndepărtata Jimbolie, la „graniţa dintre somn şi nimic“, într-un orăşel „ghidat după codul bunelor maniere şi după ritmul în care/ tuşesc bătrânele bigote“. De aici datează, începând cu Manevrele de toamnă (1996), ultimele volume ale poetului, cărţi ale senectuţii şi insomniei, ale pierderii şi alienării, ale melancoliilor sufletului şi tristeţilor trupului. Tonul multor poeme se aude precum un corespondent al epistolelor ovidiene: „noapte lungă noapte fără sfârşit/ insomnia intră prin gaura cheii de la uşă/ intră prin coşul casei lins de lună/ intră prin butonul veiozei intră/ prin ţesătura draperiei// vulturul evadat din dulap/ bea ultima picătură de apă/ un cal nechează întruna sub fereastră/ în pod şobolanii bat darabana// te-au trădat amanta poemele pictorii flamanzi/ te-a trădat până şi aroma portocalei/ nimeni nu îţi întinde un colac de salvare/ în această noapte în această fiestă onirică/ lungă nesfârşită insomnie/ şi deodată bătaia clopotului de dimineaţă/ zguduie patul pereţii ce se prăbuşesc peste tine/ şi adormi sub molozul orelor“. Într-o mare consecvenţă cu sine, poezia, pentru Petre Stoica, este ceea ce rămâne şi spaţiul unde eul se regăseşte „până la sfârşitul sfârşitului“: „doar pentru tine mai culeg trandafiri/ doar pentru tine// vechile mele iubiri sunt azi/ iniţiale amestecate într-un osuar părăginit/ tu rămâi până la sfârşitul sfârşitului/ nobila mea suferinţă de asemenea rămâi/ cheia porţii care dă spre locul/unde timpul îmi readuce puterea/ de-a conjuga credinţa cu dreptatea// după trandafirii culeşi iau firul gloria dei/ aşezându-l lângă corabia ta de hârtie/ sosită în golful solitudinii mele. Sunt versurile unui poet care nu a publicat doar volume de versuri, dar care şi-a creat o operă, punându-şi în joc, în legătură cu această operă, toată viaţa.



Petre Stoica, Ultimul spectacol – 101 poeme, Editura Academiei Române, 2007, 152 pagini.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul