Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

În jurul lui Caragiale

        Dan Cristea

Cum este şi firesc, într-un fel, noul studiu al lui Gelu Negrea despre Caragiale se arată a fi mult mai elaborat, mai complex, mai nuanţat şi mai diversificat decât prima lui lucrare critică despre autorul Scrisorii pierdute. Aceasta, intitulată Anti-Caragiale şi dedicată aproape exclusiv capodoperei teatrale caragialiene, a apărut acum zece ani, în 2002, fiind republicată de curând într-o a treia ediţie. Ba mai mult, prin problemele pe care le abordează, şi care nu ţin numai de studiul strict literar sau de interpretare textuală, ci virează masiv şi spre chestiuni metaliterare, de ideologie ori de sociologie, eseul recent, Caragiale: marele paradox, se arată mai ambiţios chiar şi faţă de bine primitul Dicţionar subiectiv al personajelor lui I. L. Caragiale, altă lucrare a lui Gelu Negrea în materie, datând din 2004.


Ceea ce aş vrea să spun e faptul că există în aceste două lucrări anterioare eseului recent câteva elemente de surpriză, de ingenuitate chiar provenind din lecturile dezinhibate şi din scrisul preponderent polemic al unui autor care se declară, cum o face în Anti-Caragiale, sincer frustrat de „sumedenia de prostii mai mari sau mai mici care s-au scris despre Caragiale de-a lungul unui secol“. Cititorul extrem de atent şi de cârcotaş în acelaşi timp, care e Negrea, depistează, cu un soi de delectare avocăţească, ţinând şi aceasta de un fel de protocol, mai multe asemenea „prostii“ (în genere, lecturi uituce, greşite, parţiale, partizane), joacă „scena“ uimirii, face haz de ele, caută apoi să le îndrepte printr-o lectură proprie a textului, a cărui literă, cum se afirmă adesea („adevărul de nezdruncinat al textelor“), este şi trebuie să rămână sfântă. Iată-l, de pildă, amendându-l pe Călinescu însuşi care, furat de condei, scrie despre Caţavencu că „e zgomotos, schelălăitor, escroc, galant, sentimental, patriotic, adică un Mitică, exponent al câmpiei danubiene“. Replica lui Negrea, iritată, spusă cu năduf, soseşte aici pe moment, mai repede decât se întâmplă de obicei. Un critic „de meserie“ probabil că n-ar fi procedat astfel: [Câmpie pe dracu‘; acţiunea piesei se petrece într-un „oraş de munte“! Un amănunt fără importanţă, fireşte. Dar ce pot să fac dacă mă calcă pe nervi ?!...] (Anti-Caragiale, p. 135). Cum am argumentat şi cu alte prilejuri, una dintre specialităţile lui Gelu Negrea în materie de lectură de text e legată de ceea ce exegetul lui Caragiale singur denumeşte ca fiind „exerciţii de detectivistică ludică“, un tip de lecturi explicative care, în opinia sa, pot dobândi o „importantă relevanţă literară“. Interpretul, beneficiind şi de cunoştinţe juridice, e pasionat de aceste raţionamente de natură investigativă pe care le pune în slujba dezlegării aşa-numitelor „enigme“ existente în ficţiunile lui Caragiale. Un capitol din lucrarea sa, unde reia şi unele lucruri pe care le-a mai scris şi cu alte ocazii (de aici, probabil, şi senzaţia de redundanţă pe care o provoacă uneori citirea eseului), se intitulează astfel „Enigma ca operă“, ocupându-se de „cea mai misterioasă sinucidere din literatura română“ (sinuciderea lui Anghelache din Inspecţiune: „De ce …de ce nene Anghelache“ ?) ori de „enigma“ numerelor înscrise pe buclucaşele bilete de loterie din nuvela Două loturi. În acelaşi sens, Gelu Negrea mai încearcă să rezolve o întrebare, una nu lipsită de însemnătatea şi subtilitate analitică, din cuprinsul nuvelei În vreme de război, şi anume aceea legată de motivul pentru care înnebuneşte hangiul Stavrache atunci când e vizitat de fratele său, Iancu Georgescu, reapărut ca o fantomă dintre morţi. Dincolo de explicaţiile psihologice la care s-a recurs de-a lungul timpului (motivul spaimei, al anxietăţii), autorul eseului găseşte un mic detaliu în dialogul final al celor doi fraţi, detaliu pare-se ignorat până acum, care ar putea duce la ideea intersectării planului real al povestirii cu unul oniric, de felul unei „ghost story“.


 Nu departe de aceste „exerciţii detectivistice“, declanşate pe terenul textelor caragialiene în căutare atât de „enigme“, cât şi de lecţiuni anterioare, inexacte, abuzive ori pur şi simplu teziste, s-ar afla, bazată şi aceasta tot pe o lectură minuţioasă, atentă la nuanţe, o critică de tip „inventar“, statistică şi enumerativă, care înregistrează prezenţele şi recurenţele. Este ceea ce Negrea numeşte „tropisme“ (de natură tehnică, tematică, stilistică). Trecerea lor în revistă, într-un subcapitol aparte, oferă unele dintre cele mai interesante şi agreabile pagini ale cărţii. Regăsim aici observaţii mai vechi, existente deja în Anti-Caragiale, pe marginea ponderii însemnate pe care o deţin în opera caragialiană aşa-numitele „texte non-orale“ (scrisori, bileţele, răvaşe, telegrame, înscrisuri administrative, petiţii, anunţuri, fragmente din ziare). Gelu Negrea dovedeşte nu numai pers­picacitate, dar şi stil critic scriind în legătură cu acest subiect că „Viaţa în literatura lui Caragiale este însoţită de un teribil foşnet de hârtie“ sau că „Lumea lui Caragiale este cotropită – sau măcar irigată subteran – de o veritabilă frenezie a textelor“.  Prezenţa acestora nu e însă întâmplătoare şi nu se datorează nici vreunei „mistici“ având drept cult hârtia scrisă. Pe de o parte, ele vorbesc despre o realitate, despre un concret istoric care se dispune în afara textului fictiv. O preexistenţă, o anterioritate referenţială care, în acelaşi timp, îl înconjoară şi îl con-textualizează. Lumea lui Caragiale e lumea motorului cu aburi (să ne amintim cât de multe trenuri circulă aici!) şi a telegrafului, care, şi acesta, e o invenţie recentă, de început de secol; o lume în care presa începe să cunoască un avânt extraordinar, influenţând profund gândirea, limbajul, subiectele de conversaţie ale oamenilor; birocraţia administrativă, ca şi alte instituţii, cons­tituie un semn al zodiei înnoitoare, de modernizare a statului. Pe de altă parte, în spaţiul fictiv al comediilor ori în acela al schiţelor, scrisoricile de amor, pierdute şi găsite într-o sarabandă a repetiţiei, sau bileţelele „lobbyste“, solicitând favoritisme şi intervenţii pe sub mână, vin dinspre şi ţin deopotrivă de mecanica farsei. Ca obiecte, ele reprezintă un mijloc de a materializa, de a face sensibile pentru spectator ori pentru cititor o idee sau un adevăr moral. Pun în evidenţă (înscrisul de dragoste) faptul că amorul, alături de bani, alături de pasiunea politică simbolizează unul dintre motoarele acestei lumi. Scrisoarea de amor, circulând între amanţi mai mult sau mai puţin secreţi, sau biletul implorând favoritisme vorbesc, în genere, despre o lume subterană, tranzacţională, care eludează fie legea, fie relaţia deschisă, la vedere. Ele exprimă, eufemistic vorbind, o anume lejeritate morală.
Ca o paranteză, poate că ar trebui să se discute ceva mai mult despre implicaţia procedeelor mecanice ale farsei în comediile lui Caragiale, mai aproape, socot, de acest gen comic, căruia şi Moliere îi datorează o mulţime de lucruri, decât de vodevil, pe care de-abia Labiche îl curăţă de interludiile cântate. Chiriţele … lui Alecsandri, de pildă, ilus­trea­ză din plin specia vodevilescă. Jupân Dumitrache din O noapte furtunoasă e astfel, în bună măsură, un personaj de farsă. Mai specific, dintr-o farsă de alcov (the „bedroom farce“). Prin aerul de „miles gloriosus“, prin bătăile gratuite pe care le administrează sărmanului Spiridon, aidoma chelfănelilor pe care, în farse, stăpânul le administrează valetului. Dacă nu comit şi eu, Doamne fereşte!, vreun abuz de interpretare, l-aş considera, pe de altă parte, pe Jupân Dumitrache ca fiind primul pe listă într-o categorie ce i-ar cuprinde pe maniaci, pe obsedaţii ideilor fixe, iar, la un alt nivel al alterărilor raţiunii, chiar pe monomani. Obsesia „onoarei de familist“ îl orbeşte pe gelosul cherestegiu într-o asemenea măsură încât îl izolează de realitate. Personajul nu mai e sensibil la alceva decât la ideea lui fixă. Ceva asemănător se întâmplă şi în lumea Momentelor, şi mă refer cu precădere la cele două schiţe, Mici economii… şi Diplomaţie. O critică mai veche, în special cea hrănită de proletcultism („registrul criticismului etic excesiv şi al sociologismului vulgar“, cum clamează Gelu Negrea),  a văzut în aceste cazuri un Caragiale care „demască dedesubturile moralei conjugale burgheze, întemeiate pe venalitatea fe­meii şi îngăduinţa interesată a bărbatului“ sau, cam pe aceeaşi linie propagandistică, un Caragiale care „denunţă procesul de descompunere morală a familiei burgheze, în care luxul provine de pe urma soţiei uşuratice, cu consimţământul soţului cointeresat“. 


În evident contrast faţă de astfel de monstruozităţi interpretative, Gelu Negrea adoptă, mai pretutindeni în lecturile sale inspirate de scrierile caragialiene, perspectiva pozitivă a unei „critici de reabilitare“ – morală, intelectuală, sentimentală – a majorităţii personajelor create de marele clasic. În legătură cu schiţele în cauză, în cuprinsul lor, aşa cum argumentează eseistul, nu găsim nici o dovadă directă, palpabilă,  că cele două încântătoare doamne şi-ar înşela soţii, cu consimţământul lor, în amoruri răsplătite. În această privinţă, deşi ni se oferă câteva informaţii, din care s-ar putea trage unele concluzii, Caragiale lasă lucrurile în coadă de peşte, apelând la ceea ce Negrea numeşte „tehnica non-spusului, a implicitului“, la care ar corobora, în acelaşi timp, „eficacitatea vorbirii“ şi „nevinovăţia tăcerii“. Am putea citi cele două schiţe apelând deopotrivă şi la procedeele de retorică, mai precis la figura de limbaj numită metalepsă, şi care desemnează o substituire, o schimbare de nume. Iorgu Verigopolu numeşte „mici economii“ banii soţiei sale, despre a căror sursă afectează a nu avea habar.  Nenea Mandache, la rândul lui, numeşte „diplomaţie“ talentul secret al soţiei sale de a-i „traduce“ pe toţi cei cărora le solicită ceva. Nu mai puţin, cei doi soţi, care nu emit nici cea mai mică bănuială privind comportamentul consoartelor lor, pot fi incluşi în categoria personajelor cu idei fixe, devenite insensibile la alte aspecte ale realităţii. Iancu Verigopolu e obsedat de ideea de a nu-şi pierde „independenţa“ în cazul că s-ar înhăma la vreo slujbă care să presupună tirania unui şef, în vreme ce nenea Mandache, precum un jucător înrăit, e chinuit de incertitudinea reuşitei ori a  eşecului operaţiunilor de „traducere“ pe care le întreprinde mai tânăra lui soţie.


Cum se poate observa, am încercat până acum să consemnez lucrurile care mi-au plăcut din cartea lui Gelu Negrea sau pe cele care pot incita imaginaţia critică, a mea sau a altora. Plecând de la întrebarea dacă este sau nu Caragiale un mare autor în contextul universalităţii şi sfârşindu-se cu un capitol dedicat lui Caragiale jurnalist şi epistolier, lucrarea aglomereză multe teme şi probleme, poate chiar prea multe, într-un efort ambiţios şi cam încrâncenat, propunându-şi să corecteze interpretări şi să impună viziuni proprii, purtând totodată polemici, în stil „fortissimo“ sau în stil „sotto voce“ în numeroase domenii ale exegezei caragialiene. Hotărât lucru, deşi documentată, bine argumentată şi interesantă pe multe porţiuni ale ei, cartea nu e deloc uşor de citit. Pledoaria ei, pentru un Caragiale fundamental ro­mantic (capitolul II), faţă de care, oricum, am puţine aderenţe, ţinteşte, de fapt, mai departe de „chestiunile de istorie literară“, văzând astfel în „întoarcerea la romantism“ o „şansă de salvare“ oferită in extremis unei „omeniri debusolate, care a luat-o razna pe coclaurii istoriei“. O fi aşa, dar nu mă pricep, singurul lucru pentru care îmi mărturisesc câteva competenţe fiind, totuşi, literatura. Mă depăşeşte şi finalul demonstraţiei lui Negrea care conţine un alt soi de pledoarie, mai insidioasă, pe marginea raportului dintre ficţiunea literară şi realitatea românească. Ficţiunea ar nedreptăţi realitatea, dar mai bine să citim rândurile împreună: „Lumea din vremea lui Caragiale a fost şi este percepută ca fiind lumea din opera lui Caragiale. În eterna şi fascinanta tranziţie care frisonează România de aproape două sute de ani, ficţiunea se dovedeşte mai durabilă şi mai semnificativă decât realitatea. Acesta este Marele Paradox. Dar nu al literaturii lui Caragiale, ci al României reale“.


Cu alte cuvinte, ficţiunile, în genul „criticist“ al lui Cara­giale, au oferit şi oferă o reprezentare „deformată“ a realităţilor României, mai puţin „frumoase“ decât sunt acestea în existenţa normală, nefictivă. Câteva rânduri, citate din studiul lui N. Davidescu din 1935 (Caragiale, cel din urmă ocupant fanariot) par să ducă gândul până la capăt: „Opera lui [Caragiale] corespunde … necesităţii căreia îi jertfim cu toţii o parte din activitatea noastră [aceea] de a ne ponegri cu toţii reciproc“. Altfel spus, dacă nu ne-am ponegri, dacă am trăi cu toţii în armonie, dacă literatura pe care o producem n-ar „deforma“ imaginea ţărişoarei, România ar arăta altfel în lume, cu faţa ei bună, adevărată. Caragiale însuşi ar beneficia de asta, căci o Românie care ar înceta să fie „periferică“ i-ar propulsa literatura în spaţiul european.


Pentru Harold Bloom, ca să închei, universalitatea e „proprietatea fundamentală a valorii poetice“, o valoare estetică primară, liberă de istorie şi de ideologie.  

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul