Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Corporatism, amor și muzică clasică

        Adrian G. Romila

Nu ştiu dacă întotdeauna povestea unei telenovele e neapărat de proastă calitate, dar în mod sigur ea e împărţită în multe episoade, terminate exact la momentul tensionat, pentru mărirea suspansului şi lunga audienţă. Telenovelă care promite o continuare (poate nu mai multe, totuşi), Cartuşe (Cartea Românească, 2012), micul roman de debut al lui Andrei Pogorilowski, e numai aparent unul simplist. Savoarea nebună a comicului dialogic şi situaţional e proiectat în Bucureştiul ante- şi postdecembrist şi nu se rezumă doar la râs şi spectacol ieftin. Calitatea protagoniştilor şi a situaţiilor în care sunt prinşi dezvoltă un epic alert, captivant, cu suprafaţă, ramificaţii şi adâncime, în ciuda întinderii reduse, de episod al unui film de durată.


Povestea e a lui Vlad Hârtopanu, fiu de comisar sovietic eşuat în România, după război, care, după o spartană şi rară educaţie muzical-culturală în comunism (asigurată de tradiţia ruso-basarabeană a părinţilor), îşi caută împlinirea erotică şi socială. Aventurile adaptării sale după 1989 se opresc mereu într-un impas, cu obositoare peripluri amoroase şi întrebări fără răspuns (mai ales despre trecutul întunecat al tatălui, funcţionar la Ambasadă, zice-se, şi al mamei, corespondent de presă). În ciuda faptului că banii n-au fost niciodată o problemă (valuta adunată în teancuri şi lingourile ascunse în cutia unui vechi aparat de radio au adus moştenirea binevenită, mult după întoarcerea mamei în nomansland-ul rusesc şi după moartea tatălui, înecat în boală şi alcool), Vlad îşi rezolvă ultima însingurare altfel decât prin boemie, lectură şi pian. Se angajează ca traducător şi o cunoaşte pe capricioasa Andreea, o colegă de la biroul firmei.


Prin ochii unui narator empatic, eroul îşi înfige experienţele în două timpuri. Unul e cel al copilăriei într-un cartier bucureştean, cu Cezar, vecinul de curte care-i fură abil jucăriile străine. Şcoala, jocurile, copiii din împrejurimi, vacanţele în satul bonei angajate de părinţi, explozia sexualităţii şi explorările misterioasei atmosfere din jurul casei au dat culoare existenţei de odraslă privilegiată. Fiul unei ciudate perechi a cărei viaţă a însemnat călătorii, petreceri şi misiuni secrete a des­coperit lumea prin sensibilităţi maladive (îi plac mirosurile hainelor musafirilor, între care se ascunde pentru a le sorbi mai bine) şi curiozităţi riscante (călătoreşte prin tot Bucureştiul cu tramvaiul, fugind de acasă pentru a explora lumea, şi confecţionează o uriaşă petardă, pe care o detonează, din greşeală, pe capota unei maşini a Securităţii). Descoperirea pistolului ascuns în sobă şi a unei caschete de comisar sovietic în pod, precum şi amintirea trunchiatelor replici şi gesturi ale tatălui vor complica misterul cuplului ex-sovietic, procopsit târziu cu un copil, în ţara de adopţie. Pentru un viitor luminos, cei doi au dorit să-l blindeze inutil cu serioase deprinderi culturale, stimabile şi absolut neutre politic.


Celălalt timp e al prezentului corporatist, ca angajat al unei firme şi ca aventurier erotic, alături de Andreea. Cunoscută întâmplător în parcarea instituţiei, fata, proaspăt părăsită de iubit, tocmai învăţa să fumeze consolator, ferindu-se caraghios în lateral de expulzarea fumului. Savoarea romanului vine din contrastul fundamental între cei doi subiecţi ai câte unui impas existenţial. În timp ce Vlad, „ajuns în pragul anilor de soroc, ştia să cânte la pian, să vorbească fluent în câteva limbi de circulaţie şi să recomande expert titluri şi autori ai literaturii universale pe care îi parcursese cu voluptate în anii adolescenţei şi ai primei tinereţi”, Andreea e o tânără economistă plată intelectual, care nu ştie ce e ogiva, goticul şi ortodoxia, care nu înţelege muzica clasică („muzica asta, în afară de să o asculţi, ce mai faci cu ea?”), achiziţionează obiecte erotice şi hrăneşte digital pe telefonul ei Hello Kitty o pisică tamagotchi. Expertă în arta jocurilor sexuale (le exersase îndelung cu fostul iubit, un clubist bogat şi la fel de plat sufleteşte), Andreea îl iniţiază prin ele pe abstrusul Vlad în tainele insondabile ale unei relaţii pur telurice. El e familiarizat nu doar cu nenumăratele surprize emanate de o tânără frumoasă, ahtiată după dominaţia absolută a bărbaţilor (visuri şi me­tode de răzbunare, mesaje electronice cu ţintă, tăceri semnificative), ci şi cu multitudinea de tehnici care însoţesc o viaţă sexuală piperată, de care nu avusese parte cu fostele sale prietene, mai conservatoare. La rândul său, face imprudenţa să creadă că lecţiile sale complicate de teorie şi audiţie muzicală o vor rafina pe partenera sa. Rezultatele sunt mai mult decât hazlii. Pusă să aleagă muzica pentru o seară romantică, Andreea se opreşte la Frescobaldi, pentru că aduce cu Garibaldi; clavecinul i se pare un vaccin făcut în claviculă de către un vecin; la o simfonie de Beethoven întreabă „când începe melodia” şi reacţionează la entuziasme cu „ce draguuuuutz!”. Cele două timpuri se ating în puncte diverse, în funcţie de impresiile afective ale eroului, care-şi deschide memoria pe neaşteptate, precum reacţiile imprevizibile ale ulti­mei sale iubite.


În fond, tribulaţiile fiului de comisar so­vietic reflectă, comic, e-adevărat, un adevăr deloc rizibil: dificultatea adaptării la modernitatea dezideologizată a unei mentalităţi deja turnate în formă de fantasmele unui tată şcolit la Moscova. „Tranziţia unei vieţi dedicate asimilării fără miză a culturii universale la neantul ţelurilor precise din care părea făurită lumea corporaţiilor a durat, în cazul lui Vlad, o zi. În prima seară «de după slujbă», în loc să se repeadă la pian sau să reia lectura ultimului roman de Günter Grass, Vlad s-a declarat nu înfrânt, ci doar frânt şi, pentru ultima dată, s-a întins în pat lângă Maia şi s-a uitat cu ea la televizor, aflând că fata aia frumoasă nu e doar actriţă, ci o vedetă pe nume Sharon Stone, care între timp împlinise patruzeci şi cinci de ani «şi nici măcar nu ai auzit de ea».” Lucrul e evident şi în demitizarea grotescă a comunismului dintr-unul din episoadele finale ale romanului, care rememorează un eveniment din copilăria eroului. Jucându-se inocent de-a aruncatul la ţintă cu tampoanele sub formă de cartuşe absorbante, descoperite în dulapul mamei, proiectilul lansat de Vlad ajunge, prin geamul sălii de sport a şcolii, exact pe faţa figurinei care o închipuia pe Elena Ceauşescu. O uriaşă machetă construită pentru o aniversare socialistă locală o avea în vârf, lângă ilustrul soţ şi preşedinte. Stupefiate, oficialităţile descoperă, dimineaţă, la verificare, „cum opt copii îm­brăcaţi în straie populare dansează înlănţuiţi hora în jurul unei femei care tocmai îşi pune tamponul vaginal însângerat pe faţa tovarăşului de viaţă”. Nici corporatiştii nu se pot adapta total, căci clubistul bogat care o părăsise pe Andreea descoperă, uluit, că toate prietenele sale l-au înşelat cu universitarul Nic Studeno, mai bătrân, dar de o fascinantă intelectualitate. Societatea modernă a supraetajărilor tipologice oferă multe surprize, dar şi multe inadecvări, iar nepotrivirile trebuie estompate, căci amorul are multe în comun cu muzica clasică.


Suntem avertizaţi, la sfârşit, de un „va urma”. Dacă va fi, continuarea acestui roman pseudo-corporatist ar trebui să se ridice la aceeaşi valoare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul